Șah Diagonala turei Degetul lui Takekaze

Degetul lui Takekaze

-

promovare online

– Băiete, ți-am spus eu să te ridici?
Bunicul îl privi sever. Ichinojo se așeză înapoi docil pe tatami.
– Le-ai pus bine?

Băiatul se uită la cutie, toate piesele erau amplasate corect.

– Baza fiecărei piese trebuie să stea spre mijlocul cutiei, îi explică acum mai blând bătrânul. Nu cum le-ai pus tu.

Ichinojo se conformă și le inversă pe toate cele treizeci și două de figurine, pe fiecare în cutiuța ei interioară. Regii și damele aveau spațiul cel mai mare, fiind cele mai voluminoase piese, iar pionii stăteau în celulele mai mici de pe margini.

– Așa da, decretă Aoyama când Ichinojo sfârși. Poți să mergi.

Ichinojo închise cu grijă cutia și o zbughi către bibliotecă, de unde luă cartea și i-o aduse lui Aoyama. Urma partea care îi plăcea cel mai mult din ora de inițiere și instruire cu bunicul: povestea îndepărtatului strămoș Takekaze, care a trăit pe la sfârșitul secolului 16. Îi plăcea șahul, mai ales mutarea calului care putea zbura peste piese, iar dintre aceste zboruri, mai ales acela în care îi ataca simultan pe regele advers și pe turnul său din colț, ambii mai puternici decât el, un simplu cal, dar neputincioși la această mișcare amplă, surprinzătoare. După ce lua turnul – care se sacrifica pentru regele său – urma epopeea plină de suspans a evadării din colțul tablei. Uneori reușea, alteori nu, povestea era de fiecare dată alta, dar oricum s-ar fi sfârșit, calul devenea un erou. Însă mai mult decât jocul în sine, lui Ichinojo îl plăcea istorisirea în sine a vieții lui Takekaze. Îl făcea să se simtă special și unic, părtaș la un secret știut doar de el și de familia lui. Aoyama observa satisfăcut nerăbdarea lui Ichinojo, dar nu lăsa să i se vadă nimic în glas și atitudine.

– Așa…, spuse el deschizând cartea, am ajuns la noaptea în care Takekaze a fost prins. Cartea fusese scrisă de bunicul lui Aoyama, dar e impropriu spus „carte”; e un manuscris de fapt, foarte îngrijit și bine păstrat, impecabil caligrafic, ca o tipăritură, conținând povestea lui Takekaze, șahistul ascuns din secolul 16.

„- Scuipă acum! Scuipă, n-auzi?”, începu să citească Aoyama.

„Țintuit de ceafă de slujitorul samuraiului, Takekaze stătea aplecat peste cutia cu piesele de șah, încercând să își întoarcă fața când într-o parte, când într-alta.

– Scuipă, porcule, și ai să scapi cu viață!

Trei ore l-au ținut așa, când împins asupra pieselor, când spânzurat de mâini, când băgat cu capul în butoiul cu apă și scos doar cu o clipă înainte de a se îneca. Takekaze însă nu a cedat.”

Cu coada ochiului, Aoyama privi spre nepotul său. Acesta asculta însă impasibil, aparent neimpresionat. ”Nu putea scuipa peste ceea ce l-a format ca om începând din copilărie, de la vârsta de patru ani, când a primit de la părinți prima lecție de șah, și nu putea scuipa peste ceea ce îl inspiră și acum, când e ajuns în pragul senectuții”, continuă Aoyama. „Peste piesele lovite și călcate de oamenii samuraiului curgea totuși ceva: era apa torturii, scursă din pletele maestrului. Takekaze era preotul cultului șahist de aproape cinci ani. Săptămânal, el și adepții lui se întâlneau în sala de joc, unde maestrul oficia în fața unei table mari, verticale. Slujba era începută de trei discipoli mai vrednici care arătau pentru început poziții din jocul de mijloc și de final, explicând toate variantele și subtilitățile acestora. Takekaze stătea în mijlocul adunării și dădea aprobator din cap. Când discipolul de la tablă reușea să fie perfect convingător, își mângâia și barba. Apoi trecea el însuși la tabla de cult și povestea în mutări simple și clare câte o partidă a marilor jucători din trecut, alegând cu predilecție dintre cele disputate de maeștrii japonezi cu adversari de peste mări, chinezi, indieni sau europeni.”

Lui Ichinojo, pasajele acestea descriptive de fapt nu îi prea plăceau, dar nu avea timp să își dea seama de asta. El prefera de fapt acțiunea, replica dârză. Mai degrabă Aoyama simți vaga nerăbdare a lui Ichinojo, dar o ignoră fără ezitare; în fapt, toate amănuntele cărții creau ansamblul învățăturii care trebuia să ajungă la Ichinojo. „Expunerea lui Takekaze, rostită cu glas reținut și curgător, era uneori întreruptă de exclamațiile audienței uimite de câte o mutare neașteptată. Cu un glas calm, adânc și unduitor, Takekaze explica motivele din spatele fiecărei opțiuni, detalia și alte variante, știa să mențină suspansul, când și când, revenea exact de unde a rămas și încheia ceremonia partidei oficiale aplecându-și capul în cinstea celor ce au jucat-o. Un enoriaș lovea gongul, și în sală erau acum puse mesele de joc. Întâlnirea se încheia cu o nouă rundă din Marele Turneu al membrilor cultului. Erau patru Mari Turnee pe an, a câte nouă săptămâni fiecare, iar după fiecare turneu, câștigătorul juca o partidă cu Takekaze. Maestrul avea de fiecare dată piesele albe.”

– Bunicule, și a pierdut bunicul Takekaze vreo partidă? întrerupse Ichinojo lectura.

– Taci și ascultă, spuse Aoyama. Nu, n-a pierdut nicio partidă, a adăugat însă apoi, dar Ichinojo nu rămăsese complet convins.

„Întrunirile cultului șahist erau interzise”, continuă să citească Aoyama. „Toți adepții păstrau cu strictețe secretul; nici soțiilor nu le spuneau de ceremoniile săptămânale, deși femeile erau acceptate la întruniri și în Marele Turneu. Samuraii îi vânau ca și pe creștini. Își considerau amenințat monopolul spiritual asupra poporului și turbau de furie văzând cultul absolut al non-violenței practicat de șahiști. Aceștia, ca și samuraii, aveau ritualuri, ierarhie și un cod al lor precum era bushido pentru samurai. Pe samurai îi deranja și cosmopolitismul sectei, legăturile întreținute de șahiști cu străinătatea, fie numai și prin amintirea învățăturilor vechilor maeștri, din vremurile în care jucătorii puteau călători liber prin lume, iar străinii putea veni în voie în Japonia.”

Aoyama se opri ca să bea o gură de apă. Ichinojo stătea drept și asculta de parcă povestea mergea mai departe, chiar și în scurta pauză a lui Aoyama.

„Samuraiul și ajutorul lui se pregăteau de o nouă spânzurare a lui Takekaze când în camera de tortură intră Musashimaru, șeful casei de samurai. Musashimaru făcu trei pași și se opri. Câte trei samurai se așezară în urma lui, la dreapta și la stânga. Când Musashimaru se uită la el, samuraiul de serviciu clătină din cap.

– Ce are șahul atât de prețios încât să merite toate acestea? întrebă grav Musashimaru. Samuraiul îl apucă pe Takekaze de păr și îi îndreptă privirea către Musashimaru.

– Oare nu aplicăm noi o forță disproporționată, întrebă mai departe Musashimaru, eu chinuindu-te, tu refuzând să abjuri de la credința în aceste lemne?” Povestea ajungea astfel la genul de întorsătură savurat de Ichinojo, care se foi pe tatami.

„- Stăpâne, se auzi glasul tremurat al lui Takekaze, stăpâne, eu nu mă pot lepăda de el pentru că el nu se leapădă de mine.”

Musashimaru se încruntă. Cuvintele lui Takekaze sunau subversiv; șahiștii îi recunoșteau pe samurai și nu le contestau poziția, dar tocmai non-combativitatea lor politică era periculoasă, atrăgând masele de oameni aflate în căutarea unei evadări din cotidian.

– Dar ce e șahul, Takekaze, de nu poți renunța la el? E duh? E zeu? E împărat?
– E ca aerul, stăpâne, nu mă pot lepăda de el fără să mor.
– Asta vom mai vedea!

Musashimaru făcu un semn samuraiului din dreapta.

– Pentru ultima oară: te lepezi?, îl mai întrebă acesta pe Takekaze, care tăcu, lăsându-și capul să îi cadă-n piept.

La semnalul lui Musashimaru, samuraii se repeziseră asupra lui Takekaze și îl țintuiră deasupra mesei.

– Takekaze, tună Musashimaru, știi că pedeapsa pentru practicarea șahului e moartea. Dar tu vei trăi, însă nu oricum. Vei trăi ca să vezi că poți trăi și fără șah!

Un samurai luă satârul și ceilalți îi întinseră degetele lui Takekaze de la mâna stângă pe masă. Unul câte unul, samuraiul îi tăie câte un deget, adânc, de la rădăcină. În urletele lui Takekaze, trecură și la mâna dreaptă. Când a mai rămas un singur deget, Musashimaru strigă mai tare decât Takekaze:

– Opriți-vă!

Samuraii încetară, și chiar și Takekaze tăcu din vaiete.

– Cu un deget nu poate muta nicio piesă de șah! spuse Musashimaru, aplecându-se apoi asupra lui Takekaze care zăcea întins peste masă, însângerat.

– Ba poți, îi șopti la ureche, o apuci cu degetul și cu podul palmei.

Takekaze îl privi ca prin ceață pe adversarul său din ultimul Mare Turneu de anul trecut și leșină.”

Aoyama închise cartea și și-o așeză pe genunchi. Ichinojo stătea cu capul în piept. Amândoi rămaseră așa, nemișcați, câteva minute bune. Nemișcat era și Takekaze, cum stătea el pe coperta cărții, în poziția canonică din iconografia șahistă niponă: ce mai rămăsese din mâna stângă la piept, iar cu degetul de la ciotul celeilalte arătând spre diagrama în care albul dă un mat pe ultima linie.

(se dedică rikishi-lor din sumo)


Ionut Iamandi
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități cu o experiență de presă de peste 25 de ani. A fost redactor la secția română a BBC World Service de la București și Londra și redactor-șef la adevarul.ro. Comentator pe teme de actualitate și istorie recentă la săptămânalul cultural Dilema Veche și la revista Historia. Autor al volumelor „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio” – editura Vremea, 2019 și „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” – editura Eikon, 2020.

Random posts

Din istoria „Revistei Române de Șah”, 1925 – 1940 (XXIV). „Psihologismul lui Alehin amenință să otrăvească logica pură a lui Capablanca”

Și numărul următor al revistei, 10 - 11/ 1927, este dublu, acoperind lunile octombrie și noiembrie. Aproximativ jumătate din...

‘Naked’: O provocare picturală irezistibilă

Până pe 11 iunie, Elite Art Gallery vă propune o provocare artistică semnată Nadejda Lungu. Pictorița s-a născut în...

Carnalitatea sunetelor

N-aș fi crezut că sunetele au carnalitatea lor. Învățați cu disponibilitatea concertelor la orice oră am dori noi, am...
promovare online

Cum să (nu) trișezi la șah!

Amintindu-mi titlul unui serial de pe Netflix, titlul ar putea fi „Cum să scapi nepedepsit”! Dacă nu ar fi...

România începe cu dreptul Olimpiada online de șah

Cu cei mai buni șahiști din țară, echipa României a debutat, vineri, cu dreptul la Olimpiada de șah online. Evenimentul...
promovare online

business

promovare online:

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi