A scrie despre lagărele de exterminare naziste este ca și cum ai arunca apă peste plita încinsă. Așa arată și romanul Liliei Calancea, ca o explozie de abur eliberată brusc, frigând. A scrie despre lagărele de exterminare naziste înseamnă deci curaj și perseverare în curaj, pentru că îți propui, ca autor, să stai, să reziști, în suflul aburului încins, până se termină cartea. Ceea ce nu le e multora la îndemână.
Doar așa pot fi sublimate inimaginabilele lagărelor: pălmuite. Lilia Calancea scrie pălmuit despre ele, cititorii întorcând la așa ceva obraji roșii la fiecare pagină parcursă. Scheletul romanului e simplu, făcut doar cât să susțină strigătul: o introducere, douăsprezece părți, un epilog, nouăsprezece poezii. Tot atâtea palme răsunătoare.
Noi suntem urmași. Noi nu mai putem scrie memorii. Memoriile le-au scris cei ce au fost împinși să depășească faza groazei. Noi avem luxul îngrozirii. Ce i-a durut pe ei ieri, noi putem striga azi. De aceea apar acum scrieri precum cea a Liliei Calancea. De aici încolo mai sunt doar nuanțe. Lilia Calancea a ales unele, tot cu curaj. Kostenko, gardianul de sus, apăsat de vina totală, deși nu a tras niciodată. Moroz, gardianul de jos, schizofrenicul suprem, care își trăia pe viu boala, în slow motion. Dumnezeu, care întoarce o clipă ochii și apare Treblinka. Descătușare prin contagiune poetică cu Celan. Sunt opțiuni pe care, chiar dacă nu împărtășibile universal, nu avem cum și de ce să le judecăm. Lângă un subiect infinit nu mai contează variațiunea, ci doar proximitatea.
Secolul 20 nu a fost bolnav numai de comunism – și a spune aceasta este al treilea curaj. Lilia Calancea concentrează în carte la un moment dat foarte bine ce nu am înțeles din acest secol, care se voia moștenitorul răsfățat al din ce în ce mai civilizaților lui predecesori: lecția lagărelor. „Cel mai straşnic pentru om e să devină victima şi călăul propriului popor. Azi stai tolănit în fotoliu şi citeşti gazeta de seara. Maine ajungi kapo de baracă. Nimeni! Nimeni nu-ți poate garanta că nu vei ajunge într-o zi o victimă călău.”
Romanul Liliei Calancea se termină aparent în poezie. De fapt, poemele sunt explozii ale unui fir epic care tremură, plesnește; de fapt, ele sunt presărate prin carte.
Noi nu
Noi nu
ucidem oameni
noi sărăcia ura din noi
ucidem.
De ele să scăpăm
vrem
le ardem le gazăm le îngropăm
ardem gazăm îngropăm
le şi le și le
dimineaţa şi seara
noi nu
noi
vrem să scăpăm de infern-
ul nostru,
lucrând la infern-
ul lor.
________________
Lilia Calancea, Sunt oare un călău?, editura Polirom, Iași, 2022.
