CulturăEmisiunea Raftul AteneiCum s-a ajuns la masacrarea evreilor în Transnistria: „Fă...

Cum s-a ajuns la masacrarea evreilor în Transnistria: „Fă ce vrei, numai lasă-mă în pace!” Interviu cu istoricul Vladimir Solonari

-

promovare onlinespot_img

„Românii au vrut să anexeze Transnistria, dar nu au dorit să facă o declarație oficială de anexare pentru că exista problema Transilvaniei”, a spus istoricul Vladimir Solonari într-un interviu în cadrul ediției din ianuarie 2022 a emisiunii „Raftul Atenei”. El a adăugat că în 1941, prioritatea românească era reîntoarcerea Transilvaniei între granițele țării și a explicat că Bucureștiul se temea că o proclamare a anexării Transnistriei ar putea fi interpretată de către Germania și Ungaria drept o acceptare din partea României a compensării pierderii Transilvaniei prin câștigarea Transnistriei. 

Interviul profesorului Solonari  la University of Central Florida din Statele Unite ale Americii a fost acordat cu prilejul apariției în limba română a unei cărți sale „Imperiul – satelit. Guvernarea românească în Transnistria”, editura Humanitas, București, 2021. În cartea sa, Vladimir Solonari face o analiză politică și socială a perioadei dintre 1941 și 1944 când guvernul condus de Ion Antonescu a administrat regiunea cunoscută sub numele de Transnistria situată între râurile Nistru și Bug, la est de actuala Republică Moldova. 

Foto: Harta administrativă a Transnistriei între 1941 – 1944. Sursa: „Imperiul – satelit. Guvernarea românească în Transnistria”, editura Humanitas, București, 2021.

Guvernul Antonescu a vrut să facă din România „un fel de imperiu în estul Europei”, dar de fapt, România a devenit „un satelit al altui imperiu, Al Treilea Reich”, a spus autorul în cadrul interviului. „De aici și titlul cărții mele”, a mai adăugat el. 

Vladimir Solonari a fost până în 1990 profesor la Universitatea din Chișinău, apoi a devenit deputat în Parlamentul Republicii Moldova, pentru ca din anii 2000 să înceapă o carieră academică în Statele Unite. Cariera sa a însemnat până acum numeroase articole de istorie a României, a Republicii Moldova și a Uniunii Sovietice, articole apărute în prestigioase reviste internaționale de specialitate, dar și câteva volume, dintre care le amintesc pe cele traduse în românește: cartea prezentată aici, publicată prima oară în engleză la Cornell University Press în 2019, precum și Purificarea națiunii: Dislocări forțate de populație și epurări etnice în România lui Ion Antonescu, 1940–1944, apărută în primă ediție în 2009, iar în românește în 2015. 

În prezent, Vladimir Solonari lucrează la un al treilea volum despre perioada ocupației românești a Transnistriei, volum despre care e vorbit pe larg și în interviul de mai jos.

Din declarațiile istoricului Vladimir Solonari din interviul acordat în cadrul emisiunii „Raftul Atenei”.

  • Planul a fost ca anexarea să nu fie anunțată, dar în teren să se acționeze în sensul românizării Transnistriei prin transfer de populație românească, după modelul deja folosit în Dobrogea de sud, și în scopul anexării ulterioare definitive. Planul nu a fost urmărit cu consecvență, fiind o perioadă complicată, de război. Un alt model al guvernării românești a fost cel civilizațional. Românii aduc civilizația europeană în Transnistria, așa cum britanicii sau francezii o aduceau în coloniile lor. Surpriza a venit însă de la Odessa, unde era o viață culturală sofisticată, și în acest sens și acest model a trebuit să fie reevaluat. 
  • A mai existat și aspectul economic. Administrația românească a trecut încă din 1941, când s-a înregistrat o recoltă slabă în țară, la transferul peste Nistru a unor cantități mari de produse agricole. Apoi, în 1943, când românii au realizat că probabil vor fi nevoiți să abandoneze Transnistria, au început și transferurile de mașini, tractoare și instalații industriale, ceea ce a constituit un motiv pentru sovietici pentru cererile postbelice de despăgubire făcute la adresa României. Ceea ce nu a contribuit la sporirea simpatiei populației locale față de administrația românească. 
  • Armata germană nu a dorit să lase românilor administrarea Transnistriei; a fost o decizie personală a lui Hitler. Germanii au păstrat controlul asupra portului Odessa și au făcut în permanență rechiziționări proprii. Românii nici nu știau câte resurse luau germanii; au protestat, dar nu au putut opri fenomenul. 
  • Guvernarea românească din Transnistria a fost influențată de felul în care germanii administrau teritoriile ocupate, dar a avut și caracteristici specifice administrației românești. 
  • La început, potrivit datelor de care dispunem acum, populația ne-evreiască i-a întâmpinat cu brațele deschise pe români și pe germani pentru că regimul sovietic a fost pentru ei un regim oribil. Bineînțeles, o parte a populației s-a retras spre est, dar marea majoritate care a rămas se aștepta la îmbunătățirea traiului odată cu venirea românilor și germanilor. La aceste așteptări au contribuit și unele decizii de început – de exemplu, românii au restabilit slujbele religioase. Dar pe măsură ce trecea timpul, administrația românească pierdea din popularitate tocmai din cauza exploatării severe a provinciei. Și în acest context a apărut și o mișcare de rezistență locală, chiar și fără sprijinul partidului comunist și al NKVD-ului, care-și aveau propriile grupări de acțiune de tip terorist. Când românii au plecat, în februarie 1944, iar germanii au rămas, atacurile rezistenței s-au întețit. Așadar, atitudinea populației s-a schimbat; o parte a rămas antisovietică, în special cea manifestată de intelighenția din Odessa, care a avut o viață destul de bună sub români, dar păturile de jos, care au fost pauperizate și mai mult, au devenit în mare măsură ostile României și antigermane. 
  • După război, toate documentele care au privit Transnistria, Basarabia și Bucovina au fost luate din România de către sovietici și duse în URSS. Astfel că aceste documente se păstrează astăzi în patru centre mai importante: Odessa, Chișinău, Cernăuți și Nikolaev. La Chișinău se află „Colecția Cabinetului pentru administrarea Basarabiei, Bucovinei și Transnistriei”, care cuprinde mii de dosare. Toată corespondența dintre București și cele trei administrații din Basarabia, Bucovina și Transnistria trecea prin acest Cabinet. 
  • Astăzi, istoricii ucraineni, care au la dispoziție în Ucraina numeroase arhive privind acea perioadă, nu cunosc românește, iar istoricii români nu prea cunosc rusă. Ar trebui instituită o conlucrare pentru ca arhivele să fie mai bine cunoscute și exploatate. Din cauza unui oarecare dezinteres al istoricilor odesiți (din Odessa, n.n.), perioada ocupației este mai puțin studiată în Ucraina, și în consecință, în această privință domină perspectiva învechită sovietică. Această perspectivă se baza pe unele mituri, cum ar fi luptele de partizani din catacombele Odessei. Acest mit e propagandă pură, e bazat pe minciuni. 
  • Expresia „România imperialistă” este înrădăcinată în memoria colectivă a ucrainenilor, dar ea este în mare măsură o zestre sovietică. 
  • În 2018, la București mi s-a spus că „titlul cărții mele nu se încadrează în vederile istoriografiei românești” și nu am primit permisiunea de a folosi o fotografie din arhiva Ministerului Apărării. La București, și astăzi nu poți să știi când vei fi refuzat ca istoric.

 În cartea sa „Imperiul – satelit. Guvernarea românească în Transnistria”, istoricul Vladimir Solonari a precizat că din cauza amplorii sale, a fost nevoit să lase pentru un volum separat studiul aspectelor legate de masacrarea evreilor în Transnistria, Basarabia și Bucovina, în perioada 1941 – 1944. Dar în cadrul interviului, istoricul a vorbit și despre concluziile care se profilează în această carte, pe care speră să o încheie anul acesta. 

  • Părinții mei sunt din Transnistria, și de aici și interesul meu pentru istoria acestei provincii. În copilărie, auzeam multă lume vorbind de vecinii evrei „care au dispărut” în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Pe atunci, în anii ’70 – ’80, se vorbea în șoaptă, pe ascuns și cu emoție, pentru că istorioarele acestea au fost absolut oribile. Nu se vorbea public, ci doar în privat. În spațiul public erau menționate la modul general „suferințele poporului sovietic”, ca și cum și slavii și evreii au suferit în aceeași măsură, dar bineînțeles că se știa că nu era așa. 
  • După destrămarea Uniunii Sovietice, am dezvoltat acest interes pentru ceea ce s-a întâmplat atunci. În prezent, sunt la al treilea volum consacrat problematicii istoriei transnistrene din perioada războiului. Tema volumului trei este constituită de masacrele comise împotriva evreilor; îmi propun să înțeleg de ce s-au comis aceste masacre din România (pogromul din Iași), din Basarabia și Bucovina și din zona transnistreană.  
  • „Politicile” românești în ce privește evreii erau „inconsistente”; în unele locuri, s-au făcut masacre, în altele nu. Vreau să înțeleg prin acest al treilea volum de unde provine această diferențiere, ce a stat la baza ei. 
  • În mare măsură, Holocaustul evreilor din Europa a fost produsul activității SS-ului, care acționa oarecum în afara legii, ca un stat în stat. Dar în România, SS-ul n-a existat; Mișcarea Legionară, posibilul echivalent al SS-ului în România, a fost anihilată de către mareșalul Antonescu. De aceea, se poate spune că atrocitățile românești împotriva evreilor au fost comise de agenții statului român. Agenții trebuiau să acționeze în cadrul legii, însă legea românească nu permitea asemenea atrocități; ea prevedea, dimpotrivă, pedepsirea celor care dădeau și îndeplineau ordinele criminale. În pofida acestui fapt, și armata, și jandarmeria au comis o serie de acte absolut barbare. 
  • Încercarea de a explica acest comportament al autorităților române este, aș spune, destul de nouă. Până acum, istoricii căutau să descrie ce s-a întâmplat, însă nu au fost mulți care să fi încercat să explice care au fost resorturile acestei evoluții a lucrurilor. 
  • În zona transnistreană nu s-a găsit un echivalent românesc al ordinului nazist privind executarea liderilor comuniști sovietici capturați în spatele frontului (așa-numitul Kommissarbefehl). Și atunci, se pune întrebarea: în baza cărui ordin sau instrucțiuni au acționat ucigașii din administrația românească, de exemplu în județul Golta? 
  • Noi știm că în Basarabia s-au emis așa-numitele instrucțiuni de „purificare a terenului”. În unele cazuri, ele au fost implementate într-un mod dur, care a condus la deportări și ucideri. Dar în Transnistria nu au existat asemenea instrucțiuni. Au existat ordine verbale în acest sens, dar ele au fost ilegale; legea românească nu permitea executarea ordinelor verbale care au fost criminale. Deci au existat unele inițiative ale unor funcționari de nivel intermediar, ca de exemplu prefectul Modest Isopescu din județul Golta. Faptul că un maior poate da din inițiativă personală ordinul de ucidere a câtorva zeci de mii de oameni este oribil. 
  • Administrația românească nu s-a așteptat la o asemenea amploare a problemei evreiești. Ea credea că evreii vor fi împinși și mai mult către Răsărit și că aceștia vor ajunge să se stabilească în ceea ce ar mai rămâne din URSS după război. Ea se mai aștepta și ca războiul să se încheie undeva la sfârșitul anului 1941. Însă germanii nu doreau prezența evreilor români în spatele armatei lor care înaintase spre est; erau probleme de aprovizionare a armatei, de folosire a căilor ferate și așa mai departe. Și atunci evreii români au ajuns în această regiune pauperizată, distrusă de război, fără resurse, iar atitudinea lui Antonescu a fost de genul „Fă ce vrei, numai lasă-mă în pace!” La rândul lui, și Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, i-a spus lui Isopescu la fel, „Fă ce vrei, numai lasă-mă în pace că eu nu am cu ce să te ajut!” Și atunci Isopescu, fiind un criminal, un barbar, o bestie, a adoptat această decizie prin care cincizeci de mii, sau poate șaptezeci de mii de evrei au fost omorâți. Dar desigur că el a acționat sub impresia că a făcut ceea ce superiorii doreau în mod tacit ca el să facă și că nu va fi tras la răspundere pentru decizia sa. Ceea ce s-a și întâmplat. Masacrul a fost comis de poliția locală, aflată în subordinea jandarmeriei române, care însă nu a intervenit atunci când poliția locală a intrat în ghetou și a început să îi ucidă pe evreii aflați acolo. Și astfel apare în mod firesc întrebarea în ce măsură această administrație a fost complice la asemenea crime. 
  • Atmosfera generală în administrația românească și în jandarmerie la acel moment era că „evreii sunt în afara legii, germanii îi ucid în masă, iar noi – nu îi ucidem, dar nici nu-i apărăm”. Și atunci, în diferite situații mai dificile – de pildă, când izbucneau epidemii de tifos în ghetouri, epidemii care amenințau și restul populației, și armata – pe plan local erau luate decizii de tipul celor luate de prefectul Isopescu.

***

Emisiunea „Raftul Atenei” se difuzează pe canalele online asociate revistei de cultură, șah și business „Pallas Athena”. Invitații emisiunii sunt autorii unor cărți de referință recente, din domenii precum istoria modernă, istoria ideilor, politologie, filosofie, dar pot fi și persoanele cheie în îngrijirea și apariția unor astfel de volume, traducători sau comentatori dintre cei mai avizați ai domeniilor respective. 

Ediții anterioare ale emisiunii „Raftul Atenei”:

Liliana Corobca, Marius Petcu și Cristian Preda despre volumul Panorama comunismului românesc.

Michael Shafir despre traducerea în românește a cărții sale Romania. Politics, Economics and Society: Political Stagnation and Simulation Change.

Armand Goșu despre apariția în limba română a cărții În echipa lui Stalin. Anii periculoși din politica sovietică de Sheila Fitzpatrick.

Ion Bogdan Lefter despre piața românească a cărții în anul pandemic 2020.

Constantin Vică vorbind despre mentorul său, filosoful Radu Solcan, și despre Jurnalul acestuia.

Cristian Preda despre cartea sa de satiră politică românească Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic.

Ionut Iamandi
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități cu o experiență de presă de peste 25 de ani. A fost redactor la secția română a BBC World Service de la București și Londra și redactor-șef la adevarul.ro. Comentator pe teme de actualitate și istorie recentă la săptămânalul cultural Dilema Veche, la săptămânalul Reporter Global, la revista lunară Historia și la publicația online Veridica.ro. Autor al volumelor „De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia” - editura Vremea, 2022, „Șahiștii. Povestiri” - editura Eikon, 2021, „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” - editura Eikon, 2020 și „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio” - editura Vremea, 2019.

Random posts

MM ucrainean Andrii Baryshpolets candidează la președinția FIDE

Rusul Arkady Dvorkovich candidează din nou la șefia FIDE, susținut fiind de fostul campion mondial Viswanathan Anand. Având în...

Condiția de turmă

Uneori, o carte găsită la anticariat e ca o relicvă descoperită de arheologi. Mai ales dacă e vorba de...

Beatrice Art ne oferă secretul pentru echilibrul sufletesc și mental

15 noiembrie, 2021. Privesc fila de calendar de pe biroul meu și îmi dau seama că luna bucuriilor, luna...
promovare onlinespot_img

Dreptul la frică 

E o glumă amară să te gândești în aceste zile la faptul că dreptul la viață este înscris la...

Richard Rapport atinge cel mai mare nivel al carierei pe lista Elo din aprilie

Prima lună de primăvară a fost marcată de etapa a doua a FIDE Grand Prix Series de la Belgrad,...
promovare online

business

spot_img
promovare online:spot_img

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi