Săptămâna trecută am văzut o mulțime de postări pe Facebook despre Ioan Petru Culianu, de la a cărui asasinare s-au împlinit vineri treizeci de ani. Dar nu noi suntem singurii care ar fi trebuit să își amintească de el; ci și cei ce ar fi trebuit să se ocupe de elucidarea misterelor asasinatului, dintre care pe primul loc este identitatea autorilor lui. Or, investigatorii se pare că au renunțat demult să mai facă un efort în acest sens. Avem aici o crimă perfectă prin dezinteres. Cel puțin deocamdată.
Mintea creativă și iscoditoare a lui Culianu și-a imaginat multe lumi înainte de a fi strivită de glonț; posibil ca una dintre instanțe să fi fost chiar și cea în care își pierdea viața. Oricum, într-una cădea regimul comunist, după un model care urma să fie adoptat și de realitate, câteva luni mai târziu.
Dar modelul propus de Culianu care m-a impresionat cel mai mult a fost acel „arbore” care explică tiparul gândirii umane. Eram pe vremea aceea la facultate și studiam la algebră teoria grafurilor, însă în același timp eram pasionat și de fenomenul religios. Culianu le-a combinat pe amândouă ca pentru mine, atunci când a descris logica din spatele proliferării curentelor gnostice din primele secole creștine. Gnozele veneau să umple un spațiu modelat matematic anterior, caz în care Culianu putea de pildă să prevadă până ce și ce omiseseră ereticii să conceapă. Bineînțeles, modelul se poate extinde și la alte epoci și sisteme, dar nu vom ști niciodată până unde ar fi urmărit Culianu universalitatea lui. Iar partea și mai tristă e că drumul pe care pornise nu a fost urmat de discipoli; era prea greu, sau el a plecat prea devreme. Însă cred că în locul nostru el nu și-ar fi pierdut speranța, căci ramurile arborelui ideilor nu se usucă la trecerea vremii.
___________
Foto: Ioan Petru Culianu la Chicago, în 1991.
