În cartea Micaelei Ghițescu ceva te impresionează de la început, adică de la copertă. Acolo scrie că e singura cartea a autoarei; dar n-o spune editorul sau un critic, ci autoarea însăși. Ea știa, în vreme ce o scria, că va fi singura ei carte, „pentru că nu mai are timp”, dar și pentru că nu vrea să le înșele așteptările „celor ce au avut încredere în mine”.
Ambele motive sunt infinit impresionabile. Nu vom putea înțelege deplin ce înseamnă să nu mai ai timp decât atunci când vom ajunge în această situație. Punct. Nu mai e de comentat nimic aici. Iar celălalt aspect, legat de „încredere”, e și el plin de o gingășie fără margini. Ca traducătoare, autoarea s-a purtat în compania unor mari texte care au învățat-o smerenia literară autentică. Este ceea ce simt și eu – păstrând, vă rog, proporțiile – când îmi dau seama că întâlnesc paragrafe care mă mișcă mult mai mult decât cred că pot vreodată mișca paragrafele mele.
Nu voi încadra sau rezuma cartea Micaelei Ghițescu, poate o voi face cu alt prilej. Continui acum cu exploatarea experienței de traducător a autoarei într-o cultură controlată politic, așa cum e povestită în cartea de față. Ea arată, ca martor nemijlocit, cum se exercita cenzura în cazul traducerilor literare din timpul comunismului. Observația ei că într-o societate închisă, precum cea a României socialiste, literatura străină era o fereastră spre lumea liberă este judicioasă. Exista un efort editorial, spune ea, ca această fereastră să lumineze cât mai bine, cât mai mult. Dar aici intervenea cenzura.
La început, cenzura opera direct. Trimitea liste cu autori puși la index, considerați dubioși. Dintre cei rămași, verifica orientarea politică a scriitorului care urma să fie propus pentru a fi tradus. Apoi verifica tematica romanului. Ștergea apoi, când era gata traducerea, cuvinte, fraze, pagini, în funcție de interesul politic de moment. De pildă, erau ani când nu mergeau romanele despre dramele morale care ultragiau pudibonda morală socialistă. În altă perioadă, nu erau acceptate teme legate de revolte și revoluții. Mi s-a părut interesant că la un moment dat, traducătorii erau puși să negocieze drepturile de autor cu scriitorii străini. Aceștia trebuiau să accepte să fie plătiți în lei – iar leii nu prea puteau fi cheltuiți decât în România. Un târg evident dezavantajos pentru autori.
Cu timpul însă, cenzura se rafinează. România lui Ceaușescu se farda cu democrație. În ea, nu mai era loc pentru cenzorii la vedere. În RSR „nu exista cenzură”. Și așa cum editurile – toate de stat, reprezentante ale orânduirii – nu se mai „murdăreau” cu negocierile cu autorii străini, nici cenzorii nu se mai atingeau de text. Făceau însă altceva. Pe fiecare pagină a manuscrisului, povestește Micaela Ghițescu, era o ștampilă. Putea fi orice pe ștampila aceea; o lebădă sau un crocodil, de exemplu. Nu conta. Conta numai prezența ștampilei. Dacă lipsea, însemna că pagina nu era aprobată. Și atunci redactorul de carte, editorul, șeful editurii, începeau să își bată capul cu pagina buclucașă. Trebuiau să identifice acolo ce nu era pe placul cenzurii și să modifice sau să scoată. Și să reîntindă pagina: va fi sau nu acum ștampilată? Când colecția de ștampile era completă, cartea putea merge la tipar.
Am întâlnit odată, într-un text al lui Norman Manea, descrierea unei discuții a autorului cu cenzorul. Cenzorul făcea sugestii, dar măcar deschidea gura, justifica, indica. Aici, la Micaela Ghițescu, cenzorul nu mai face nici măcar atât. Pur și simplu tace, iar autorul trebuie să își dea seama ce vrea să spună. Este într-adevăr o culme a cenzurii, atinsă în ultimii ani ai deceniului nouă al secolului trecut. Nu demult și nu departe. Dresura supremă a gândirii este încă tentantă, dacă nu cumva perenă.
_____________
Micaela Ghițescu, Între uitare și memorie, Editura Humanitas, București, 2012, 312 pagini format 20 x 13, cu ilustrații din arhiva autoarei.
