OpiniiCu ștampilă, fără ștampilă

Cu ștampilă, fără ștampilă

-

promovare onlinespot_img

În cartea Micaelei Ghițescu ceva te impresionează de la început, adică de la copertă. Acolo scrie că e singura cartea a autoarei; dar n-o spune editorul sau un critic, ci autoarea însăși. Ea știa, în vreme ce o scria, că va fi singura ei carte, „pentru că nu mai are timp”, dar și pentru că nu vrea să le înșele așteptările „celor ce au avut încredere în mine”.

Ambele motive sunt infinit impresionabile. Nu vom putea înțelege deplin ce înseamnă să nu mai ai timp decât atunci când vom ajunge în această situație. Punct. Nu mai e de comentat nimic aici. Iar celălalt aspect, legat de „încredere”, e și el plin de o gingășie fără margini. Ca traducătoare, autoarea s-a purtat în compania unor mari texte care au învățat-o smerenia literară autentică. Este ceea ce simt și eu – păstrând, vă rog, proporțiile – când îmi dau seama că întâlnesc paragrafe care mă mișcă mult mai mult decât cred că pot vreodată mișca paragrafele mele.


Nu voi încadra sau rezuma cartea Micaelei Ghițescu, poate o voi face cu alt prilej. Continui acum cu exploatarea experienței de traducător a autoarei într-o cultură controlată politic, așa cum e povestită în cartea de față. Ea arată, ca martor nemijlocit, cum se exercita cenzura în cazul traducerilor literare din timpul comunismului. Observația ei că într-o societate închisă, precum cea a României socialiste, literatura străină era o fereastră spre lumea liberă este judicioasă. Exista un efort editorial, spune ea, ca această fereastră să lumineze cât mai bine, cât mai mult. Dar aici intervenea cenzura.

La început, cenzura opera direct. Trimitea liste cu autori puși la index, considerați dubioși. Dintre cei rămași, verifica orientarea politică a scriitorului care urma să fie propus pentru a fi tradus. Apoi verifica tematica romanului. Ștergea apoi, când era gata traducerea, cuvinte, fraze, pagini, în funcție de interesul politic de moment. De pildă, erau ani când nu mergeau romanele despre dramele morale care ultragiau pudibonda morală socialistă. În altă perioadă, nu erau acceptate teme legate de revolte și revoluții. Mi s-a părut interesant că la un moment dat, traducătorii erau puși să negocieze drepturile de autor cu scriitorii străini. Aceștia trebuiau să accepte să fie plătiți în lei – iar leii nu prea puteau fi cheltuiți decât în România. Un târg evident dezavantajos pentru autori.

Cu timpul însă, cenzura se rafinează. România lui Ceaușescu se farda cu democrație. În ea, nu mai era loc pentru cenzorii la vedere. În RSR „nu exista cenzură”. Și așa cum editurile – toate de stat, reprezentante ale orânduirii – nu se mai „murdăreau” cu negocierile cu autorii străini, nici cenzorii nu se mai atingeau de text. Făceau însă altceva. Pe fiecare pagină a manuscrisului, povestește Micaela Ghițescu, era o ștampilă. Putea fi orice pe ștampila aceea; o lebădă sau un crocodil, de exemplu. Nu conta. Conta numai prezența ștampilei. Dacă lipsea, însemna că pagina nu era aprobată. Și atunci redactorul de carte, editorul, șeful editurii, începeau să își bată capul cu pagina buclucașă. Trebuiau să identifice acolo ce nu era pe placul cenzurii și să modifice sau să scoată. Și să reîntindă pagina: va fi sau nu acum ștampilată? Când colecția de ștampile era completă, cartea putea merge la tipar.

Am întâlnit odată, într-un text al lui Norman Manea, descrierea unei discuții a autorului cu cenzorul. Cenzorul făcea sugestii, dar măcar deschidea gura, justifica, indica. Aici, la Micaela Ghițescu, cenzorul nu mai face nici măcar atât. Pur și simplu tace, iar autorul trebuie să își dea seama ce vrea să spună. Este într-adevăr o culme a cenzurii, atinsă în ultimii ani ai deceniului nouă al secolului trecut. Nu demult și nu departe. Dresura supremă a gândirii este încă tentantă, dacă nu cumva perenă.

_____________

Micaela Ghițescu, Între uitare și memorie, Editura Humanitas, București, 2012, 312 pagini format 20 x 13, cu ilustrații din arhiva autoarei.

Articolul precedentAbonatul
Articolul următorEpistole de dragoste, moarte și inițiere
Ionut Iamandi
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități cu o experiență de presă de peste 25 de ani. A fost redactor la secția română a BBC World Service de la București și Londra și redactor-șef la adevarul.ro. Comentator pe teme de actualitate și istorie recentă la săptămânalul cultural Dilema Veche, la săptămânalul Reporter Global, la revista lunară Historia și la publicația online Veridica.ro. Autor al volumelor „De comuniști am fugit, peste comuniști am dat. Povestea unui refugiat din Basarabia” - editura Vremea, 2022, „Șahiștii. Povestiri” - editura Eikon, 2021, „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” - editura Eikon, 2020 și „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio” - editura Vremea, 2019.

Random posts

La moartea unui sportiv

Crizele politice vin și trec, viața merge însă înainte. Dar nu pentru toată lumea. Sâmbătă, 4 septembrie 2021, a...

Din istoria „Revistei Române de Șah”, 1925 – 1940 (XXXI). Teoria deschiderilor de acum o sută de ani

Numărul 2/ 1933 apare în luna august în îngrijirea aceleiași echipe anunțate și în frontispiciu: director Mihail Sadoveanu, fondator...

Nebănuite sunt căile găsirii Domnului

Toată Săptămâna Mare am simțit intens nevoia să scriu despre Isus și despre Dumnezeu. Despre cât de aproape Îi...
promovare onlinespot_img

O viziune pentru București

Zilele acestea, jurnalele de știri au fost pline de vestea că bucureștenii stau în frig. A venit iarna, iar...

Arta nu știe a stagna: Pictura în era digitală

Luna aceasta, un cumpărător a plătit incredibila sumă de 69 de milioane de dolari pentru un colaj digital, realizat...
promovare online

business

spot_img
promovare online:spot_img

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi