Business Dezvoltare personală Cu drag pe egoism călcând

Cu drag pe egoism călcând

-

promovare online

„Vedeți, s-a liniștit. V-a recunoscut vocea și nu mai plânge.”

Tonul blând și zâmbetul cald al asistentei mi-au mai domolit puțin bătăile inimii. Pășeam pentru prima oară în salonul cu bebeluși de la maternitate. Unul dintre ei era al meu și eu n-aveam nicio idee care. În timp ce înaintam pe lângă pătuțurile înșirate lângă perete, mă simțeam vinovată că nu eram în stare să-mi recunosc copilul. 

Toate semnalele exterioare veneau spre mine ca dintr-o realitate paralelă cu care interiorul meu bulversat încerca să comunice. Eficient, fără poticneli, că doar eram mamă acum. Mi se încredința o viață nouă, o plămadă miraculoasă, o sămânță de divin coborâtă în teluric, la care eu și soțul meu avusesem privilegiul să fim părtași. Toată bunăstarea, trupească și spirituală, a acestui făpturi neștiute încă mie, depindea vital de mamă. Și mama eram eu. Iar puiul meu era bebelușul care se oprise brusc din plâns, detașându-se de corul zgomotos al celorlalți micuți înfometați care-și așteptau mamele la ora fixă de hrănire. Cu lăptic și cu dulceață de mamă. 

Copilăria are nevoie de lumină

De ce vă povestesc toate astea într-un articol legat de narcisism? Partea a doua, vă amintiți? Pentru că în curând va fi Ziua Copilului și pentru că totul începe din copilărie. Oamenii sunt copii care cresc și se maturizează.  Ca plantele, într-un fel. Plantele au nevoie de apă și lumină, iar oamenii, de hrană și iubire. 

Nu doar din motive poetice dragostea e văzută ca lumină. De multe ori părinții își arată devotamentul și responsablitatea prin asigurarea hranei – a părții materiale, în general. E un lucru bun și lăudabil, dar nu suficient pentru creșterea optimă, armonioasă. Ca și plantele, copiii cresc contorsionat dacă n-au lumină cât și când le trebuie. În loc să se ducă spre înalt, se dezvoltă mai mult pe orizontală, cu țâșniri piezișe, inegale.

Adultul narcisist este un copil care n-a primit destulă lumină în primii ani de viață. Cei șapte ani de-acasă au semnificații mai profunde decât am putea crede la prima vedere. Copiii noștri duc mai departe ceea ce le transmitem noi – genetic sau mimetic. Diferențierea genetică apare încă din momentul concepției și influențează cartografierea neuronală înspre anumite predilecții temperamentale și, implicit, comportamentale. 

Partea de educație vine, de multe ori, din mimetism [sau ricoșeu la ceea ce provoacă suferință]. Educația se imprimă în comportamentul copilului nu numai prin ceea ce spui [corect și înțelept, la rece], ci, mai ales, prin puterea exemplului. Și mai ales în momentele de frustrare sau conflict. 

Din moment ce un bebeluș recunoaște vocea mamei din primele ore de viață, e clar că tonul face muzica. Armonia din universul unui copil are mare legătură cu dragostea luminoasă pe care o primește din abundență și cu tot alaiul ei de mângâieri și alinări multisenzoriale. 

Până pe la șase ani, copiii sunt programați să se concentreze asupra sinelui, ca mecanism de apărare împotriva rateurilor inevitabile într-o perioadă de transformări profunde, pe o matrice comportamentală în formare. Asta în termeni de dezvoltare cognitivă.

În termeni de psihologie mult simplificată, este vorba despre ceea ce Freud numea narcisism primar, o etapă firească în dezvoltarea unui individ. Tot Freud vorbea despre o cantitate fixă de energie psihică a impulsurilor vitale, care trebuie conservată pe măsură ce copilul începe să-și direcționeze interesul afectiv către exterior. Adică pe măsură ce dă altora din energia sa vitală, copilul are nevoie să primească tot atât din exterior pentru a se echilibra. 

Toată această dinamică are menirea de a echilibra, în termeni de dezvoltare personală, dragostea de sine cu dragostea de oameni. Altfel spus, egoism echilibrat cu altruism, sau indiferență versus empatie.

Narcisismul creează un cerc vicios

Dacă ai copii, dezvoltarea personală nu poate fi separată de comportamentul de părinte. Creșterea unui copil vine cu schimbări radicale, ca responsabilități și oportunități deopotrivă. 

Un copil crescut de un părinte cu tendințe narcisiste poate rămâne, din nefericire, într-un stadiu de imaturitate emoțională  greu de îndreptat sau compensat ca adult. Mai mult decât atât, fără să-și dea seama, poate perpetua mimetic tendințele narcisiste, adică exact ceea ce l-a deranjat și l-a rănit și pe el. 

Ca o mică analiză pe text, vă dau două exemple de replici care izvorăsc din și/sau generează tendințe narcisiste – la punctul a) de mai jos. La punctul b) sunt posibile variante empatice [plus un fel de anticipare prin care ești solidar cu copilul].

  1. a) „Dar sensibil mai ești! Că doar nu ți-am spart capul!”

versus

  1. b) „Cred că am exagerat. Îmi pare rău.”

sau 

  1. a) „Fii și tu mai atent! Tu nu vezi în ce hal te-ai murdărit? Râde lumea de noi!”

versus

  1. b) „Hai să ocolim lacul ăsta!” [prea târziu, copilul a pleoscăit deja în băltoacă] „Te-ai murdărit pe pantofi(ori), stai să te șterg puțin.”

Deși aparent inofensive, replicile din categoria a) întăresc superioritatea părintelui și subminează încrederea copilului. 

Bagatelizează valorile și reacțiile emoționale ale copilului, în primul exemplu, și subliniază superioritatea părintelui [rival și în raport cu propriul copil] în cel de-al doilea. Construcții de genul „fii și tu [adică „așa, ca mine”] mai …” și „tu nu vezi că …” sunt subestimate, din păcate, în privința efectului negativ pe termen lung asupra stimei de sine a copilului. Pronumele „tu” este în plus și îl împroașcă pe copil cu dispreț, creând un contrast în favoarea părintelui Știe-Tot.  

În plus, rușinea narcisistă este definită, în mod greșit, prin raportare la impresia proiectată în exterior. Adică dacă trăim un an izolați în pădure, copilul poate face orice lucru rău fără să-i fie rușine, pentru că nu-l vede și nu-l aude „lumea”?

Iar tonul părintelui, pe care vi-l puteți lesne imagina, amplifică duritatea și inadecvarea unor astfel de scene. Dacă sunt ocazionale, nu produc daune în personalitatea copilului. Dar dacă sunt predominante, îi pot deforma comportamentul și copilul evoluează înspre două posibile direcții:

Cu emoții reprimate și răni deschise, copilul își va pierde stima de sine, riscând să nu își atingă la maturitate potențialul, nici profesional, nici spiritual. De multe ori, tânărul cu un părinte narcisist își va alege un partener narcisist, căzând, din nou, în capcana dependenței de falsa perfecțiune narcisistă.

sau

Pentru a compensa aprecierea și alinarea pe care nu le primește, copilul va perpetua tendințele narcisiste de autovalidare abuzivă. Va crește cu obsesia de a domina și de a-i supune pe cei din cei jur pentru propria-i plăcere. Poate singura pe care o cunoaște visceral, după ce a văzut-o sclipind în ochii părintelui narcisist.

Părinte sau nu, narcisistul e aproapele cuiva

Să nu le cerem oamenilor ceea ce nu ne pot da. Să-i îmbiem, în schimb, să ne dea mai mult din ceea ce ne pot da, spre a-i valida. Un narcisist va fi întotdeauna stângaci – dacă nu aspru și împietrit – în a-ți înțelege emoțiile și slăbiciunile. Va fi întotdeauna stângaci în a-ți oferi alinare, în sensul mângâietor și atât de râvnit al cuvântului. Va fi, în schimb, capabil să compenseze prin gesturi practice, prin sprijin prompt și eficient. [Fie și pentru a se pune pe sine în valoare.]  

Nu am intenția și nici competența să ofer un tablou clinic al tendințelor narcisiste și nici un inventar al metodelor de a face față dificilelor relații cu persoane narcisiste. Pledez, doar, în felul meu, pentru ideea de a găsi un teren comun în care comunicarea caldă și solidară aduce foloase tuturor celor implicați. Ca multe alte probleme comportamentale, narcisismul celui de lângă noi poate fi îmblânzit cu tact, fermitate și consecvență, toate înfășurate în multă și răbdătoare dragoste.

Cu toții avem petale strivite, vise eșuate sau batjocorite. Pe toți ne arde, în răstimpuri, un fier roșu pe căptușeala fină a inimii. Așa că mi-e greu să-mi imaginez ceva care să aline mai mult decât îmbrățișarea. 

Să ne îmbrățișăm [cu mic, cu mare] mai des. Cu brațele, cu ochii, cu glasul sau cu vorbele din taste. Într-o îmbrățișare în care sufletul, supradimensionat, iese din noi spre a-l mângâia pe cel de lângă noi. Cu un împrumut nerambursabil, fără dobândă și fără pretenții, de speranță în triumful binelui. 

___________________
Foto: unsplash.com

Paula Vasile
Paula Vasile este licențiată [cu brio] în filologie, traducător și interpret [experimentat], creator de conținut [bilingv], blogger [paulavasile.com] și femeie de [micro] afaceri.

Random posts

Recenzie carte business

ANUNT: Cautam redactor, colaborator pentru articole/recenzii de carte din domeniul business, managementul afacerilor, marketing, resurse umane, economic, finante, juridic, piata...

SE FORMEAZĂ O STEA DE TELEVIZIUNE – ARINA DELCEA

Doamnelor și Domnilor, Atenție mărită! Vă rugăm insistent să vă opriți din preocupările dumneavoastră cotidiene și să ne acordați câteva...

Arghezi și radioul

Calculam odată că Tudor Arghezi i-a prins guvernând pe toți regii României, dar și pe cei doi lideri comuniști...
promovare online

Șahul și pictura – punți între culturi

Maria Yugina este șahist profesionist și artist plastic. Cum se îmbină aceste două direcții? - Intr-adevăr sunt direcții diferite, dar...

AVANPREMIERĂ LA CEL MAI MARE EVENIMENT DE PICTURĂ DIN ROMÂNIA

București, 6 septembrie, 2020 Oamenii care palpită pentru lumea picturii știu ce este ART SAFARI.  Anul acesta are loc ediția...
promovare online

business

promovare online:

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi