Nu am fost, din perspectiva europeanului obișnuit, dar mai ales din aceea de cetățean al României, partizanul ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană. Fără Regatul Unit, Europa este un spațiu mai puțin sigur din punct de vedere strategic și militar, ca să nu mai vorbim de lipsa unei contraponderi la slăbiciunile de politică externă ale Berlinului sau Parisului, nu de puține ori tentate de stabilirea unei relații cu Moscova mai puțin riguroasă în raport cu interesele Europei de Est.
Astăzi, însă, probabil că mulți dintre partizanii Remain își vor fi schimbat părerea, văzând haosul organizatoric și (mai ales) decizional al Uniunii Europene în fața coșmarului pandemic. Este impardonabil ca 11 state europene să ia decizia exclusiv politică, de a întrerupe vaccinarea cu Oxford-AstraZeneca, în absența deciziei medicale a Agenției Europene a Medicamentului! E vorba de politicieni fricoși și incompetenți, care nu înțeleg că pericolul cel mare e boala, nu vaccinul și care nu realizează cât de vulnerabilă a devenit starea de spirit a oamenilor, după un an de război între știință și obscurantism. Vă dați seama cât de greu este să fii irlandez și să nu te poți vaccina, în vreme ce nord-irlandezii o pot face? Cred că nici în visele lui cele mai frumoase nu și-a imaginat Boris Johnson ca tocmai Europa să-l valideze în fața propriilor cetățeni.
Și da, nu mi s-a întâmplat asta prea des, dar sunt mulțumit că România nu a reacționat isteric, așteptând întâi de toate să vadă ce anume vor decide autoritățile medicale europene. În situații complexe, mai precis în viața reală, Uniunea Europeană se dovedește un mecanism nefuncțional, e asemenea unei mașini decapotabile, pe care nu te poți baza dacă vrei să călătorești între nisipurile sahariene și zăpezile arctice.
