Și săptămâna aceasta, în mai multe locuri din fosta Iugoslavie, au fost organizate comemorările anuale ale morții liderului comunist Iosip Broz Tito, petrecută pe 4 mai 1980. „Nostalgicii”, cum le-am putea spune noi, s-au adunat în orașul natal croat al lui Tito, la mausoleul acestuia din Belgrad, unde e înmormântat, și în mai multe orașe din Bosnia. Cred că niciun lider comunist dintr-o țară în care comunismul nu mai constituie doctrina oficială nu are parte de o așa memorie postumă. Deși Tito a condus același sistem autoritar și represiv comunist ca orice alt autocrat din estul european din timpul Războiului Rece, la comemorările lui din Serbia, Croația sau Bosnia vin reprezentanți ai puterii actuale, se depun coroane de flori și se țin discursuri de omagiere. Nimeni nu mai are parte de așa ceva, la asemenea amploare și de asemenea nivel: nici Ceaușescu în România, Honecker în Germania, Jivkov în Bulgaria, Kádár în Ungaria sau Gomułka în Polonia. Nici Stalin sau Lenin în Rusia nu au aceeași aură postumă ca Tito în fosta Iugoslavie. Sunt mai multe explicații, începând cu decăderea economică postcomunistă a fostei federații. Dar analiza trebuie să fie mai fină și să includă mai multe aspecte pentru a da o încadrare satisfăcătoare acestei stări de fapt. Pentru moment, repun în circuitul virtual al internetului un text pe care l-am scris acum trei ani, postat și ulterior îndepărtat de pe site-ul reporterglobal.ro, așa încât versiunea de mai jos este singura lui variantă online disponibilă.
Schisma titoistă
Nu doar unirile se sărbătoresc. Prin impactul pe care îl au uneori, sunt importante şi sciziunile. Cum ar fi cea de acum 70 de ani, în 1948, când ruptura dintre Stalin şi Tito a dus la execuţii masive şi la naşterea mişcării de nealiniere.
În noiembrie 1945, sub privirile agere ale comuniştilor, iugoslavii au fost chemaţi la vot. În centrele de votare, erau două urne. Una pentru “Frontul Popular” al lui Iosip Broz Tito, cealaltă pentru “opoziţie”. A câştigat “Frontul”, cu 90%. Nu au îndrăznit mulţi să-i sfideze pe noii stăpâni.
Mai ales că Tito nu ezita. A impus o nouă constituţie, după model sovietic. Adversarii politici erau vânaţi fără milă, judecaţi sumar şi executaţi – cazul liderului mişcării de rezistenţă rivale a cetnicilor. Cooperativizarea înainta cu hotărâre. Iugoslavia se comuniza rapid.
Transformarea Iugoslaviei contrasta cu tactica temporizării din Ungaria sau România. Aici comuniştii păstrau încă aparenţele pluripartidismului pentru că nu se simţeau (şi nici nu erau) la fel de influenţi precum tovarăşii iugoslavi. Aceştia din urmă aveau un ascendent unic: câştigaseră singuri lupta împotriva Germaniei naziste. La eliberare, Armata Roşie n-a mai avut ce înfrunta, trecând razant pe lângă Belgrad, spre Ungaria.
La început, Moscova a fost încântată de progresele din Iugoslavia. Gratulările mergeau cu viteză în ambele sensuri între Marele Stalin şi Bravul Tito. Dar după un timp, în ochii lui Stalin, Tito a început să pară un scandalagiu. Pe când Stalin ar fi vrut puţină linişte ca să îşi socotească noile cuceriri din estul Europei, Tito îi provoca permanent pe “imperialişti”. Susţinea puternic insurgenţa comuniştilor greci, pe care Stalin îi abandonase după acordul de procentaj cu Churchill, şi emitea pretenţii teritoriale faţă de Italia şi Austria. Entuziasmul revoluţionar al Tito era prea mare. Tito devenea un “deviaţionist de stânga”.
Între 1946 şi 1948, nemulţumirile lui Stalin faţă de Tito s-au tot acumulat. Deja comunismul începuse să vorbească pe două voci. Moscova încearcă să îşi reafirme poziţia centrală şi reînfiinţează asociaţia partidelor comuniste, sub denumirea nouă de Cominform. Primii urecheaţi în acest for sunt însă comuniştii italieni şi francezi, care “deviaseră la dreapta”. Cei ce le-au făcut critica au fost iugoslavii, de la capătul celălalt al spectrului. Dar le-a venit şi lor rândul, pe 28 iunie 1948. Intuind ce avea să se întâmple, Tito nu s-a prezentat la cea de-a doua conferinţă a Cominformului, de unde partidul comunist iugoslav a fost excomunicat pentru “elementele de naţionalism” şi “eşecul recunoaşterii rolului conducător al Armatei Roşii şi al URSS în eliberarea ţării şi în transformarea socialistă”. Adevăratul motiv era însă că Moscova nu putea accepta că ea nu e singura furnizoare de modele de construire a socialismului.
Începe prigoana
Imediat, iugoslavii au resimţit răceala de la Răsărit. Aproape 50 la sută din comerţul lor exterior în 1948 era cu URSS; anul următor, el scade abrupt la 14%. În restul blocul comunist, liderul iugoslav ajunge sub o tiradă furibundă din vocabularul leninist revoluţionar. E numit “Iuda Tito” şi “ţarul pan-sârbilor şi al întregii Iugoslavii burgheze”, iar tovarăşii lui “bandă de spioni, provocatori şi criminali” şi “câini în lesa americanilor”. Dar principala consecinţă imediată a sciziunii între Moscova şi Belgrad a fost vânătoarea de acoliţi, imaginari sau reali.
În ţările comuniste cu graniţă cu Iugoslavia, sovieticii au organizat procese demonstrative cu “titoişti”. În Albania, ministrul comunist de interne Koçi Xoxe a fost judecat, condamnat şi spânzurat la mijlocul anului 1949 pentru că a militat alături de Tito pentru crearea unei federaţii comuniste balcanice în care să intre Iugoslavia, Bulgaria şi Albania. N-a mai contat că la momentul la care şi-a exprimat adeziunea, şi URSS susţinea ideea federaţiei. Şi ministrul de interne ungar László Rajk e condamnat şi executat prin spânzurare în octombrie 1949. El a recunoscut prin tortură că în 1946 ar fi devenit agent titoist, după ce iugoslavii l-au şantajat că vor dezvălui trecutul său de colaboraţionist cu naziştii unguri. În decembrie 1949, e spânzurat şi Traicho Kostov, fondator al Partidului Comunist Bulgar, pentru spionaj în favoarea britanicilor şi conspiraţie titoistă. Actele de acuzare ale ultimilor doi erau identice, fiind redactate la Moscova. Exemplele de până acum sunt de la vârful ierarhiei, dar de suferit, au suferit şi cadrele inferioare. Numai în Ungaria, aproximativ 2.000 de membri de partid au fost judecaţi şi executaţi pentru titoism. În România şi Polonia, au existat unele tentative nefinalizate de a lega cazul “titoistului” Rajk de investigaţiile deschise împotriva lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi respectiv Władysław Gomułka.
Mai puţin ştiut e însă că şi Tito a pornit în propria ogradă vânătoarea de “stalinişti”. Stalin încercase într-adevăr să scape de Tito prin intermediul unor membri de partid iugoslavi, dar “staliniştii” găsiţi de Tito au fost până la urmă de ordinul sutelor. Astfel, la o conferinţă recentă de la Zagreb despre ruptura din iunie 1948 dintre Stalin şi Tito, a reieşit că între 1949 şi 1956 aproximativ 500 de condamnaţi pentru “stalinism” au murit în închisoarea de pe insula croată Goli Otok. În total, prin centrul de detenţie de la Goli Otok au trecut 16.500 de oameni suspectaţi de legături cu URSS. Astfel că dacă la unele idei puteau să nu semene, în ce priveşte represiunea Tito şi Stalin par să fi avut abordări în comun.
Pe termen ceva mai lung, ruptura dintre cei doi a avut ca efect crearea mişcării “statelor nealiniate”, adică a acelor ţări care nu erau nici în NATO, nici în Pactul de la Varşovia. Iugoslavia şi URSS s-au împăcat în 1955, după moartea lui Stalin, dar perioada de separare îşi pusese deja amprenta pe caracteristicile comunismului iugoslav. Mişcarea a apărut în 1961 la iniţiativa lui Iosip Broz Tito şi este activă şi în prezent, preşedintele ei fiind liderul venezuelean Nicolás Maduro. Iugoslavia s-a destrămat şi nu mai e membră, după cum nu sunt membre niciuna dintre fostele componente ale federaţiei. Singura ţară europeană din mişcarea nealiniată este Belarus. Moştenirea lui Tito în mişcarea de nealiniere a ajuns astfel la o fostă republică sovietică.
_________________
Foto: Tito în balcon la Casa Albă cu președintele Nixon, în 1971. Ceaușescu nu era singurul comunist răsfățat de occident în acea perioadă. Sursa: Wikipedia
