CulturăColegi de deces

Colegi de deces

-

promovare onlinespot_img

Mereu mi s-au părut nefirești decesele scriitorilor – și ale unor personalități publice în general – întâmplate în momentele cruciale ale istoriei, cum ar fi războaiele. Când lumea toată e prinsă într-o încleștare de proporții nemaiîntâlnite, când toate forțele sunt mobilizate și încordate, ei părăsesc scena fără a mai putea influența evenimentele, fără să mai apuce a vedea deznodământul, fără a mai afla – cel puțin din lumea aceasta, singura sigură în legitățile date – ce se va întâmpla cu țara, cu urmașii lor, dacă lucrurile vor reveni la starea de dinainte de război sau vom intra într-o eră necunoscută, străină.

Cu această perplexitate și curiozitate privesc de exemplu moartea lui Eugen Lovinescu, din iulie 1943. Pe cea a lui Liviu Rebreanu, din septembrie 1944. Sau pe cea a lui Mihail Sebastian, din mai 1945. Asta în ce privește al doilea război mondial. Dar și primul război mondial are „dezertările” lui: Titu Maiorescu în iunie 1917, George Coșbuc și Barbu Ștefănescu Delavrancea în primăvara lui 1918, la câteva zile unul după altul. Aici ar putea intra și Alexandru Vlahuță, care a murit în noiembrie 1919.


O vreme, am crezut că nu sunt mulți ca mine, fascinați de „timingul” ales de unii pentru a ceda partida. Dar răsfoind presa acelor timpuri, mi-am dat seama că mai sunt și alții care remarcă nefirescul plecărilor timpurii, din timpul jocului. Și voi exemplifica mai jos, cu citate din publicistica vremii, găsite în necrologurile lui Barbu Ștefănescu Delavrancea. Delavrancea este azi cunoscut mai ales ca și dramaturg, postură în care l-au consacrat manualele școlare. Dar el a avut o activitate politică și avocățească cel puțin la fel de intens susținută ca și cea de scriitor. I s-a dus faima în epocă de mare orator, de la tribuna parlamentului sau de la bară. Unul dintre clienții lui celebri, probabil cel mai celebru, a fost Ion Luca Caragiale, acuzat de plagiat în procesul Caion. Iată cum suna pledoaria sa din anul 1902, la a doua înfățișare a procesului:

„Cum, domnilor?… Un popor întreg admiră pe Caragiale! Admiraţiunea trece peste Carpaţi. Bunul lui nume trece peste hotarele neamului românesc. Şi pe acest om să-l acuzi, sprijinit de falsuri, că operele lui sunt jafuri literare? Dar asta însemnează a izbi în credinţa, în admiraţiunea şi în fala românilor! Şi ce s-ar fi întâmplat dacă criticul impostor nu ar fi fost prins? Ce s-ar fi întâmplat dacă nu adunam noi această mulţime de probe? O mândrie a ţării ar fi fost veştejită, nu numai Caragiale înfierat! Şi ce idee şi-ar fi făcut străinii de noi românii? Că suntem un popor care ne sărbătorim pungaşii, că gloriile noastre se întemeiază pe jaf, că geniul nostru este o ruşine, că n-avem nici conştiinţă, nici demnitate!“, a susţinut Delavrancea în pledoaria finală în faţa juraţilor.

Moartea lui Delavrancea, din aprilie 1918, a coincis cu cea a lui George Coșbuc, petrecută la distanță de câteva zile. Contextul politic era dezastruos. Guvernul părăsise Bucureștiul ocupat de armata germană, aliatul estic al României, Rusia, se retrăsese din conflict și lăsase trupele române singure în fața unor forțe ale Puterilor Centrale mult mai puternice, iar armistițiul vizat ducea la pierderea Dobrogei și a lanțurilor muntoase ale Carpaților, de la granița cu Imperiul Habsburgic. În această situație, necrologul lui Garabet Ibrăileanu nu putea ignora semnificația momentului morții lui Barbu Ștefănescu Delavrancea.

„Celălalt care a închis ochii ca să nu mai vadă, parcă, durerile noastre a fost unul din idolii generației ajunse astăzi în pragul bătrâneții. În Trubadurul și Sultănica, dintre primele apariții ale prozei noastre artistice, acei care ieșeau din adolescență acum treizeci de ani își vedeau întrupate unele din aspirațiile lor, idealul lor artistic și democratic.

Delavrancea a adus în literatura românească viața celor mulți, interesul cald pentru această viață și, în scrisul românesc, limba vie și a acelora care trăiesc în contact cu pământul și un stil colorat în locul stilului curent și amorf al de până atunci.

(…) El ar putea fi socotit ca o tranziție sau ca o combinație dintre intelectualismul liric de la 1880 zugrăvit, poate c-un accent exagerat, în Trubadurul și în Liniște, și între „țărănismul” sau „poporanismul” de la 1900, întrupat, poate cam romantic, în Sultănica.

Dar Delavrancea a mai fost încă ceva: a fost un mare orator. Un orator în adevăratul înțeles al cuvântului, prin stilul și prin „acțiunea” oratoriei sale.

Nu știm dacă a fost la noi cineva altul care să poată târî după el mulțimea, ca Delavrancea. Oratoria sa era pasionată și colorată. Talentului său nu-i convenea argumentarea înlănțuită și rece, ci entuziasmul și invectiva.” (Garabet Ibrăileanu, „Coșbuc și Delavrancea”, în „Momentul”, 3 mai 1918).

Dezastrul militar, politic și social a dus la exacerbarea polemicilor între cele două tabere definite în anii neutralității, „germanofilii” și „antantofilii”. Astfel că Delavrancea și „colegul său de deces”, Coșbuc, se aflaseră pe baricade diferite, primul fiind de partea celor ce au pledat pentru intrarea în război alături de Antantă, al doilea optând pentru păstrarea unor relații bune cu lumea germană. La fel, Garabet Ibrăileanu și Nicolae Iorga erau despărțiți de aceleași opinii incompatibile, anti-rusești, respectiv antantiste. Dar cel puțin în ferpare, aceste divergențe sunt puse în surdină.

„În momentul când dădeam la tipar vestea morții lui Coșbuc, aflăm aceea, fulgerătoare, a morții lui Delavrancea. Când cea mai duioasă coardă a poeziei românești se rupe, amuțește glasul cel mai zguduitor de suflete”, a scris Nicolae Iorga în articolul „Delavrancea” din în „Neamul românesc”, 1 mai 1918. Două zile mai târziu, în același ziar, istoricul și politicianul revine: „(…) știm care au fost ultimele cuvinte pe care le-a rostit în public oratorul tuturor nuanțelor și finețelor, acela de pe buzele căruia nu se desfăcea niciun cuvânt care să n-aibă ca o mireasmă nouă, acela înaintea sicriului căruia, în marea lui nenorocire, îngreuiată prin această nouă lovitură, se descopere azi un neam întreg.

(…) Un general, un general biruitor a venit la putere, și în parlament, într-o ședință neuitată, la 19 februar, cel însărcinat de dânsul a venit să ne spuie că țara va fi sfâșiată.

Atunci Delavrancea a rostit ultimul său discurs.

Desigur, cel mai zguduitor. Nu mai erau nici considerații de partid, nici interese de clasă. N-avea de apărat o tagmă de români contra altora. Ci în glasul lui tremura numai durerea fără margeni a unei țeri prin care trece fierul despoierilor și al cării trup întreg se strânge într-un ultim spasm de apărare, înăbușindu-și strigătul care nu trebuie să se audă.” (Nicolae Iorga, „Ultima cuvântare a lui Delavrancea”, în „Neamul românesc”, 3 mai 1918).

Aici aș puncta un moment interesant din istoria literaturii române. Îndeobște se crede că primii iconoclaști care au zdruncinat frățietatea literară românească, păstrată până atunci cu destulă grijă, cel puțin la nivel public, au fost intelectualii „generației ‘27”. Până la ei, literatura fusese ca un fel de vest sălbatic, în care, de bine, de rău, aveau loc cu toții, indiferent de talentul din dotare. Exista un început de canon, prin Eminescu și Caragiale, dar în rest fiecare autor se putea pretinde, fără prea mari consecințe, ca fiind indispensabil și unic. După 1927 însă, apar contestațiile, publice și argumentate. Eliade, Cioran, Ionescu – printre alții – se delimitează de generațiile  precedente, creând prima dizidență literară omologată istoric. Cu toate acestea, se poate afirma că un iconoclast avant la lettre s-a manifestat cu aproximativ zece ani mai devreme, sub tirul lui căzând tocmai Barbu Ștefănescu Delavrancea. Este vorba de Tudor Arghezi, un „germanofil” redutabil cu care nu era recomandabil să îți încrucișezi condeiul. Iată ce scria Arghezi despre Delavrancea cu doi ani înainte de moartea acestuia.

„În procesul ce s-a pledat luni la Curtea de Apel, publicul a putut să asiste la mediocritatea vulgar patetică a domnului Delavrancea și să ia cunoștință de ultimele scăderi ale domnului Take Ionescu.

Observația pe care un auditor atent o face din primul loc ascultând pe cel dintâi, e sincer dezavantagioasă. Ce lipsă reală de oameni trebuie să fi fost în București acum douăzeci, treizeci de ani, pentru ca lumea politică și conducătoare să facă dintr-un mahalagiu un orator și dintr-o inteligență mărginită o autoritate! E aproape rușinos să te gândești că o epocă de intelectuali a putut să aplaude melodramatica avinată a celui cunoscut sub numele de Bardul. Pentru cei mai tineri, emancipați de sclavia sugestiei și obișnuiți să verifice noțiunile cu rigoare, domnul Delavrancea e un nonsens; nici nu voim să atingem chestiunea gravă a nescrupulozității sale. Pentru onorariu, domnia sa se dedă unei întregi mimice ieftine care ar constitui, sigur și imediat, dezastrul unui începător.” (Tudor Arghezi, „’Oamenii noi’”, în „Libertatea”, 19 mai 1916)

Desigur, Delavrancea nu e singurul mușteriu al lui Arghezi. Iorga este un alt client al său, mult mai des criticat, dar Iorga face notă aparte în seria generală a delimitărilor, venite din partea multora, indiferent de generație; de pildă, în aceeași perioadă a neutralității și războiului, de la Iași, Garabet Ibrăileanu îl combătea pe istoric cot la cot cu Arghezi, aflat la București. Astfel că Delavrancea ar putea rămâne un prim exemplu de reprezentant de generație literară față de care o generație descendentă răzvrătită vrea să se separe.

Foto: Barbu Ștefănescu Delavrancea. Sursa: mnlr.ro

Ionut Iamandi
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități cu o experiență de presă de peste 25 de ani. A fost redactor la secția română a BBC World Service de la București și Londra și redactor-șef la adevarul.ro. Comentator pe teme de actualitate și istorie recentă la săptămânalul cultural Dilema Veche și la revista Historia. Autor al volumelor „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio” – editura Vremea, 2019 și „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” – editura Eikon, 2020.

Random posts

Școala de Șah, Școala de Viață

Aceasta postare face parte din Concursul de eseuri pe teme de sah din cadrul Festivalului de Sah Corporate Pallas...

2021: Constantin Lupulescu, primul român în clasamentul Federației Internaționale de Șah

Au trecut deja principalele sărbători de la intersecția anilor. Acum, fiecare se întoarce la locul său de trudă cotidiană,...

Portret de campion mondial: Miruna – Daria Lehaci, prințesa șahului românesc

Suntem în data de 20 august 2020. Observați, vă rog, data. 20.20.20. Într-o viziune numerologică este o zi specială....
promovare onlinespot_img

Liliana Nicolae: „30 de povestiri adevărate. Carte de reportaj”, Editura Casa de pariuri literare, 2016

(La rubrica „Autori contemporani” prezentăm cărți emblematice ale unor scriitori cu care ne putem întâlni pe stradă, prin librării,...

Pitonul ca animal de companie

Vedem pe stradă mulți oameni cu un câine după ei. Unii au javre mai mici, alții au blănoși mai...
promovare online

business

spot_img
promovare online:spot_img

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi