Citesc o biografie a lui Emil Cioran și deodată realizez că filosoful inconvenientului de a fi născut s-a aflat – de prea multe ori pentru a rămâne o simplă coincidență neinterogată – în proximitatea imediată a unor inimaginabile și totuși reale evenimente istorice.
De pildă, în iunie 1934, când Hitler declanșa la München noaptea cuțitelor lungi, el era în oraș. Iarăși, în iunie 1940, când Hitler a cucerit Parisul și se fotografia cu Eiffel-ul pe fundal, Cioran era acolo, în capitala Franței. În ianuarie 1941, la rebeliunea legionară, el era la București, deși în perioadele precedente trăise numai prin străinătate. De atunci, nu a mai revenit în țară. Dar a avut la ce asista și de la Paris, nicio problemă; menționez numai anul 1968, când singurul loc probabil mai interesant ar fi fost doar Praga.
Sunt date și locuri care astăzi par acoperite de lava evenimentelor ulterioare. Ce nu se vede din prima însă, este că ele stau la baza unei direcții în care a luat-o de atunci lumea, dintre multele care probabil i-au stat la dispoziție.
Nu știu câți români au putut fi martori la tot atâtea evenimente dramatice ale Europei secolului trecut. Mie nu-mi vine în minte nici unul, mai ales dintre cei ce au avut contribuții culturale similare cu cea a lui Cioran. Și mă refer în primul rând la cei din generația ‘27, cum ar fi Eliade, Noica, Ionescu, Sebastian etc.
După cum nu mă grăbesc nici să spun că românii care au prins și revoluția, și pandemia ar fi avut parte de evenimente mai mari, mai semnificative, decât cele menționate mai sus.
Așa că, văzând ciudata preferință pentru Cioran, nu pot să nu mă gândesc că uneori, abulicii căutători în străfundurile conștiinței sunt tocmai cei miraculos aleși ca martori de istoria de la suprafață.
_______________
Foto: Emil Cioran. Sursa: Wikimedia/ Arturo Espinosa
