Opinii Op-Ed Certificate de vaccinare de pe vremea Republicii Populare Române

Certificate de vaccinare de pe vremea Republicii Populare Române

-

promovare online

Suntem frapați de soluțiile antipandemie, pe care politicienii de pretutindeni ai lumii par să le fi scos din mânecă cu o nonșalanță de prestidigitator. Ore de plimbare, pe categorii de vârstă, timpi de cumpărături, relații controlate, declarații la purtător, adunări controlate, drepturi greu obținute anulate parțial, o inventivitate care ne-a transpus într-un film semiapocaliptic al vieții noastre. S-au dus și par trecute vremurile în care tinerii beau o cafea la facultate, se întâlneau și petreceau, dansau, se cunoșteau, se iubeau… pe viu, ca să spunem așa. 

   O dictatură globală, strigă în gura mare destui, uzurpatorii lumii acesteia vor să creeze o nouă ordine mondială, zic conspiraționiștii. Mai încet, mai bine să nu le dăm idei!

   La colecția de amenințări biologice, din seria vechiului pașaport biologic (purtător ascuns al satanicului 666), împrospătată cu virusul SarsCov 2 (produs în laborator și împrăștiat de chinezi și de cei din industria medicamentelor, cu aprobarea unui Consiliu Mondial), apoi cu vaccinurile anticovid (care ne modifică adeneul și ne transformă în robocopi sclavi submisivi) cu variante (vaccinurile anticovid prin care ne implantează microcipuri pentru a fi perfect controlabili), se adaugă prospețelele ingenue certificate de vaccinare, cu rol de viză de călătorie sau pașaport. 

   O inimaginabilă îngrădire a dreptului liber la circulație al persoanelor! Un cor de  „Cum adică, pe bune? Chiar vor să ne facă asta? Altfel nu putem călători?” așteaptă spre a se înălța din nou la orizonturi.

   De fapt, aceasta este doar o propunere, despre care se discută în multe dintre statele lumii. Ar putea fi o rezolvare onorabilă pentru ieșirea din claustrarea actuală pe națiuni, de redeschidere a noi și noi sezoane de călătorii pe mapamond, o oportunitate mult așteptată de oameni.

   Deocamdată, în Uniunea Europeană, singura țară care primește oaspeți pe baza certificatelor de vaccinare anticovid, fără a impune carantină sau testare, este Grecia. În Cipru sunt recunoscute doar certificatele emise pe teritoriul său. Spania este o excepție, nu impune nici certificat de vaccinare și nici carantină obligatorie, doar dovada testului anterior trecerii graniței spaniole. În rest, toate țările din Uniune au variante ale pachetului: testare înainte cu diferite teste (PCR e cel mai recunoscut), cu 48 sau 72 de ore înainte, testare după intrarea în țară și carantină de la 24 de ore până la 10 zile, cum poate ajunge în Austria sau chiar 14 zile, cât este obligatoriu în Portugalia. Cehia nu admite deloc intrări pe teritoriul său în scop de vizitare de prieteni sau turistic, ci doar în scopuri profesionale sau de vizitarea familiei și medicale.

   Un instrument foarte bun de călătorie este https://reopen.europa.eu/ro/, actualizat săptămânal. Include o hartă a gravității pandemiei în UE și un fel de calculator, în care introduci țara plecării și cea a destinației și ți se oferă plocon toate condițiile și documentele solicitate de țara în care dorești să călătorești.

   Inerțial ne opunem introducerii unui soi de document ce pare că instaurează o nouă discrimare, pașaportul de vaccinare anticovid. Totuși, noutatea pentru noi, românii, este și aceea că acest tip de document există de foarte multă vreme, a fost dintotdeauna folosit de autoritățile statale și vamale pentru a stopa sau reduce îmbolnăvirile prin contagiune, desigur în fericitele situații în care au fost descoperite și aprobate vaccinurile potrivite. Românii nu știau, pentru că majoritatea lor, nu avea dreptul să călătorească în țări occidentale, în anii socialismului de dinainte de 1989. 

   Dar iată ce am aflat de la domnul Andrei Răiescu, purtătorul a 88 de primăveri românești și nu numai. Domnia sa, prin funcțiile pe care le-a deținut în anii ’60-’80 ai secolului trecut, printre care și cea de director al Biroului ONT din New York, a avut de călătorit prin străinătate. Mi-a pus la dispoziție originalele a două certificate de vaccinare personale, pe care le puteți observa în fotografiile ce însoțesc acest text. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Denumirea de pe copertă este bilingv prezentată, în franceză și engleză. Conta, desigur, adresabilitatea. Cei ce urmau să citească erau vameșii unor alte țări. Primul certificat, folosit în 1965, a fost emis de Republica Populară Română; cel de-al doilea, cu notări din 1968 și 1970, de Republica Socialistă România; ambele de Ministerul Sănătății și al Previziunilor Sociale. Stema României domnește pe ambele coperte.

   Interiorul carnetelor este același. Rubricile standard certifică vaccinările și revaccinările pentru trei boli la modă atunci, o modă care a făcut multiple ravagii în secole. „Micuțele”, fatale când se concentrau, erau variola (smallpox, în limba engleză), holera și febra galbenă. Următoarele două file ale carnetelor galben-muștar sunt dedicate altor posibile vaccinări și revaccinări, neprecizate însă. 

   Numirea acestor boli cu vaccinări obligatorii indică oare existența pe atunci a unor epidemii în țări străine? Este oare o coincidență faptul că cele trei roze nominalizate se transmit tustrei prin înțepăturile unor țânțari? Și atunci nu mai este vorba de epidemii, ci de dezinsecție neefectuată la timp? 

   Este, evident, lipsit de sens, în acest context, să mai emitem judecăți pe clișeul: „Da, iată ce se întâmpla în comunism, de aia nu trebuie să se mai repete!”, de vreme ce obligativitatea vaccinărilor și a carnetelor galbene era impusă de țările străine, altele decât România. În definitiv, erau menite să-l protejeze pe purtătorul carnetului galben.

   De remarcat este că domnul Andrei Răiescu s-a revaccinat, în 1965, în 1968 și în 1970, contra variolei și s-a vaccinat în 1970, cu rapel la câteva zile, contra holerei. Vaccinările au ștampilele și semnăturile unor doctori de la Institutul de Microbiologie, Parazitologie și Epidemiologie „Dr. I Cantacuzino”. 

   Notele de subsol ale paginilor precizează ca durată de valabilitate trei ani de la data revaccinării sau de la opt zile după vaccinare, pentru variolă. Pentru holeră perioada de valabilitate a certificatului este de șase luni din a doua zi a primei vaccinări și din prima zi a revaccinării. Pe paginile rezervate febrei galbene se precizează subsidiar că certificatul este valabil 10 ani începând după 10 zile de la vaccinare sau din ziua revaccinării. Vaccinul trebuia să fi fost aprobat de Organizația Mondială a Săntătății, iar centrul de vaccinare abilitat de administrația sanitară teritorială.

   Despre împrejurările în care pleca domnul Andrei Răiescu în străinătate și cum folosea aceste certificate de vaccinare, mi-a povestit pe larg la telefon chiar domnia sa.

A.R.: Mă duceam, mă vaccinam, îmi dădeau carnetele acestea și le arătam la graniță. Nu e o invenție de acum, carnetele de vaccinare. Sunt trei vaccinări. În 1965, în 1968 și în 1970 am fost în SUA, Canada și în Marea Britanie, țările acestea ți le cereau. Unele nu sunt de vaccinare, ci de revaccinare. Noi am fost vaccinați când am fost copii. Se făceau la Institutul Cantacuzino. Și pentru Covid lumea se va revaccina.

D.I.: Erau plecări profesionale? În ce calitate ați plecat?

A.R.: În august 1964 lucram la „Mașini-Import”, la Ministerul Comerțului Exterior, unde fusesem repartizat de șase ani, de la absolvirea facultății. M-a chemat directorul general și am fost transferat, luat pe sus de către ONT. Aveau nevoie de economiști, de profesioniști.

Am plecat în calitate de consilier al ONT-ului. Consilierii coordonau cam două servicii ale ONT Carpați. De la început am coordonat serviciile de limbă engleză. Erau mai multe, de fapt. Era Israelul, pentru că din Israel aveam foarte mulți turiști, și-acuma sunt. Era Marea Britanie, SUA, Canada, Australia, Noua Zeelandă. Astea erau țările pe care le păstoream. De la început. La un moment dat, se cam  amestecau, că începusem să semnez și contracte de promovare.

D.I.: Erau și coloniile?

A.R.: Nu , că nu aveau număr de turiști în România.

D.I.: Așa ați plecat în SUA, Canada și Marea Britanie?

A.R.: Da. Și în 1966, după ce am venit din Anglia, au vrut să mă trimită în Australia, făceau presiuni la conducerea ONT. Acolo erau vreo 12.000 de români, voiau să îi aducem ca să reia legăturile turistice cu România, să ne întâlnim cu autoritățile de acolo pentru turismul din România. Am tărăgănat și au uitat, n-am mai plecat.

D.I.: ONT nu deschisese birourile din străinătate?

A.R.: S-au înființat în 1968.

D.I.: Dar pe dvs. v-au luat la ONT cu intenția de a vă trimite după aceea la Birourile ONT din străinătate?

A.R.: Sigur că da.

D.I.: Și acolo fiind aveați competențe pe o anumită arie.

A.R..: De economist. Eu am fost adus ca să se deschidă biroul de la New York.

D.I.: Dacă birourile ONT din străinătate s-au deschis în 1968 și pe dvs. v-au adus în 1964, înseamnă că pregăteau asta din vreme.

A.R.: Doamnă, nu ca acuma. Dacă dai din clanță și lipești afișe pentru un partid, te ia imediat și te trimite la dracu-n praznic, te promovează adică, fără pregătire, fără nimic. Să știți că criteriile de promovare erau foarte stricte și foarte bine gândite.

Însă, eu nu eram însurat. Și nu te trimitea în străinătate permanent sau să deschizi birouri decât dacă erai însurat.

D.I.: Ca la preoție?

A.R.: Da, da, da. Și prin ‘66 mă cheamă la Cadre, la Comerț Exterior, avizările pentru plecările în străinătate treceau și pe acolo. Asta înainte de a fi transferat la Comitetul Central, tot așa cu japca. Și îmi spune: <Tovarășu’ Răiescu, uite, ești prima propunere, e propunere de la ONT să pleci să deschizi birou în SUA.> Zice: <Dar nu ești însurat, caută pe cineva și însoară-te, că altfel nu poți pleca.> Și m-a apucat furia, am ajuns să mă însoare babele și cadrele! Și m-am încăpățânat și am fost mutat la Comitetul Central, la Secția Relații Externe.  Am stat vreo doi ani de zile. Peste câteva luni a dat peste mine nevastă-mea [râde] și iată că avem ceva anișori. Ai naibii, s-a schimbat primarul, cu Chiliman se făcea o serbare pentru toți cei care împlineau 50 de ani de căsnicie. Cu aceeași nevastă. Le dădea vreo 500 de ei și o masă.

Și m-am însurat după ce nu m-a mai bătut nimeni la cap, când am călcat pe bec.

D.I.: La scurt timp, totuși. Ați înțeles.

A.R.: Nu am înțeles nimic. Dacă am ajuns la Secție la CC, nu mai era vorba de promovare, de nimic.

D.I.. Dar dacă nu făceați asta, nu cred că plecați nici mai târziu la New York, erați mai ușor de „agățat”.

A.R.. Nu. Dar,  inițial, în locul meu a plecat Traian Lupu, care era tot consilier. După ce a revenit în țară a fost numit secretar general la minister, că în 1970 s-a înființat Ministerul Turismului. A avut o problemă, săracul, nevastă-sa a murit de cancer, cam tragic, și el s-a sinucis. Eram prieteni buni. Eu m-am dus atunci, în ’68,  și l-am ajutat, am înființat biroul de la New York de la zero. Am închiriat, l-am ajutat să mobileze, mă rog. Erau în birou el cu nevastă-sa. După aceea l-au numit în țară. În locul lui au numit un băiat, Dragu, despre care toată lumea zice că era din cadrele M.I. și consilier al ministrului, al președintelui. A stat vreun an de zile. Era timorat. Era bine pregătit, stenografia, vorbea limba engleză așa și așa, dar nu ieșea din birou, îi era frică!

(Fragment dintr-un interviu luat pe 27 aprilie 2021) 

Dana Iamandi
Dana Iamandi este cercetător la Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității, autor de studii, articole și interviuri de istorie orală pe teme privind istoria recentă a României.

Random posts

Doctrina Monroe și sferele de influență

Că volutele politicii americane se resimt în mai toate colțurile lumii este astăzi un truism. Iar pentru a-l justifica,...

Paște verde, Paște roșu

Să nu crezi ce auzi și doar jumătate din ce vezi – e aceasta o replică pe care am...

Cristian Preda: Politică și satiră la români

Ați remarcat probabil că rubrica „Raftul Atenei” s-a diversificat. Există acum și o emisiune online omonimă, unde ne-am propus...
promovare online

De la covrigărie la… chiftelărie

Înainte de 1989, era un singur tip de magazin de la care puteai cumpăra, de-a valma, pâine, covrigi, saleuri,...

Șahul și pictura – punți între culturi

Maria Yugina este șahist profesionist și artist plastic. Cum se îmbină aceste două direcții? - Intr-adevăr sunt direcții diferite, dar...
promovare online

business

promovare online:

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi