Când s-a așezat la masa de joc, generalul Morales nu știa de cele două tabuuri care s-au dovedit mortale pentru el: că lui Fernando Akiba nu i se dă șah niciodată și că uneori caii aceluiași Fernando Akiba pot zbura și în diagonală, ca nebunii – fapt la care nu trebuia să obiectezi cu niciun chip. Ce știa el era că va trebui să facă cel mult remiză – dar asta nu i-a fost suficient pentru a-și salva pielea.
Partida a început normal, cu un Giuoco Piano clasic. Fernando Akiba nu a înțeles multă vreme de ce i se spune așa unei deschideri care se sălbăticește repede și numai „piano” nu rămâne, până când un maestru i-a explicat că e considerată lentă doar în comparație cu o altă deschidere la modă în perioada în care apăruse, Gambitul Regelui, care era mult mai aprigă și în care și albul și negrul se luau din primele mutări la întrecere: cine sacrifică mai întâi și mai mult. Altfel, Giuoco Piano e la fel de sângeroasă ca orice Gambit al Regelui, iar denumirea ei nu trebuie să ne inducă în eroare. Furat de poziție, generalul a jucat firesc și nu a evitat mutările bune în fazele complicate ale jocului, care nu au întârziat să apară.
Când a luat primul șah, Fernando Akiba a amețit. Nu mai primise un șah din copilărie, când se juca cu fratele său pe plajă, la umbra unui palmier imens. Încă de atunci nu suportase ideea de a fi amenințat. Se născuse cu impresia incontrolabilă că el e cel ce amenință, niciodată, nicidecum cel amenințat. Cei de la curte au priceput repede fobia acestuia. Dar nu și inocentul general Morales, care, până să devină șeful Marelui Stat Major, a condus multă vreme trupele de grăniceri ale țării și nu s-a aflat în capitală decât ocazional și pe perioade scurte, și care i-a dat în partida fatală nu doar un șah, ci trei.
Apoi, la vestita săritură în diagonală a calului alb care s-a prăvălit peste dama neagră, generalul a spus:
– Cu nesfârșită supunere, Înălțimea Voastră, vă rog de aici, din adânca mea nimicnicie, să revedeți săritura bravului dumneavoastră cal, care din prea multul său entuziasm pentru joc a descris laturile gemene ale unui triunghi isoscel, ci nu catetele unui triunghi dreptunghic oarecare.
Fernando Akiba l-a privit consternat; uitase că așa se joacă regulamentar. Făcuse de atâtea ori această săritură neobișnuită și nimeni nu îi spusese niciodată nimic încât ajunsese să considere că șahul are mutări speciale la care numai el are dreptul. Dar nu spuse o vorbă, își retrase tăcut mutarea și făcu o altă mișcare, legală de această dată, care nu îi îmbunătăți poziția. De fapt, nicio mutare regulamentară nu îl mai putea salva. La un moment dat, când a constatat cu groază că are un nebun și doi pioni în plus, generalul Morales s-a făcut că uită în priză un turn, așa încât să se poată spune că partida se îndreaptă spre o remiză. Era însă prea târziu, și chiar dacă jocul s-a încheiat până la urmă la egalitate, Fernando Akiba văzuse deja că de fapt fusese învins. În noaptea aceea, generalul se sufocă în somn, cu un cârnat legat cu sârmă. Cârnatul i-a fost găsit în gât, dar sârma cu urme de carne pe ea, aflată sub scaunul pe care zăcuse victima, nu a fost băgată în seamă de anchetatori. Fernando Akiba se răzgândise: nu el uitase adevăratele reguli ale jocului, ci generalul de la granițe, ignorant și provincial și care fără îndoială își merita soarta. Generalul Morales în schimb nu a știut niciodată cu ce a greșit.
Pe Fernando Akiba îl apuca brusc cheful de șah și atunci, dacă nu își indica el singur adversarul, trebuia să i se găsească rapid un partener de joc. Fernando Akiba spunea că el e ca un poet care scrie în mișcări de șah: când îl apucă inspirația, trebuie să și-o exprime neîntârziat. Maeștrii de profesie erau excluși tacit din rândul adversarilor săi; până ce și el își dădea seama că nu are cum să-i bată. Dar își găsea o consolare în ceea ce el descria ca fiind genialitatea lui naturală; maeștrii, spunea el, erau făcuți, nu născuți. Numai el era născut șahist, cu un talent neșlefuit, în stare să vadă șah și în cele mai profane lucruri. Da, ca rezultate, Fernando Akiba era ca un pitic amator față de maeștrii oficiali; dar pe de altă parte, el era, desigur – și asta recunoștea toată lumea, cu el în frunte – cel mai înalt pitic șahist din țară și foarte probabil și de pe întregul continent.
Și într-adevăr, îi bătea pe toți amatorii din Amazonia. I se năzărea mai ales pe cei suspectați de acțiuni politice subversive, care erau aduși la palat în lanțuri, și pe care îi plăcea să îi studieze și din alte puncte de vedere, nu numai din cel al șahului. Partidele cu ei erau asistate de câte un maestru, plasat undeva sus, într-un balcon sub care se aflau cei doi jucatori. În timpul confruntării, deținutul era legat nu doar cu lanțuri la picioare, ci și cu sfori la mâini. Dacă voia să facă o mutare ireverențioasă la adresa lui Fernando Akiba, era imediat tras de sfoară de maestru așa încât să nu o poată efectua. Dar dacă vreunul era destul de priceput să îl lase pe Fernando Akiba să îl facă mat într-un mod cât de cât spectaculos, putea primi o răsplată: de pildă, i se băga în celulă un pat de scânduri. Odată, un deținut a fost făcut mat după ce Fernando Akiba a sacrificat un nebun pe h7. Pentru așa ceva, el a primit și o pătură.
Mai recent, slujitorii au început să îl găsească dis-de-dimineață pe Fernando Akiba deja treaz, pe terasa imensă a palatului al cărei acoperiș stătea sprijinit pe coloane reprezentând piese de șah înalte și de șapte metri. Atunci, spunea el, tocmai avusese un vis șahist în care, după manevre îndelungi și subtile, reușise să cucerească mai bine de jumătate din continent. Plimbându-se de-a lungul și de-a latul terasei, pe sub palmieri la fel de maiestuoși ca și cel din copilărie, de pe plajă, el savura uralele mulțimilor imaginare martore ale mutărilor sale continentale. Dh7 când a căzut Manaus! Sau b:a5 slăbind platourile din Mato Grosso! Sau rocada aceea de care uitaseră toți prin care, dintr-o singură mișcare, a adus artileria grea la poalele Anzilor! Din reveria partidei globale nu era bine să fie scos de cineva; tăcuți, consilierii așteptau să se trezească din somnambulismul lui șahist și să îi aducă micul dejun.
Primele partide globale ale lui Fernando Akiba au avut loc la scurt timp după ce Amazonia a intrat în război cu Brazilia. Totul a început tot de la șah. Fernando Akiba nu avea mulți prieteni din rândul șefilor de stat. Doar trei îl vizitau și îi vizita, cu toții dictatori la fel de cruzi și de aerieni, cu terase princiare asemănătoare. Problema era însă că precum Fernando Akiba, și prietenii acestuia se credeau amatori invincibili la șah, jocul minții, al marilor strategi unicați. Multă vreme, oamenii celor patru dictatori reușiseră să evite ca șefii lor să se înfrunte direct. Odată, când dictatorii au vrut să își petreacă un weekend împreună, aranjaseră in extremis ca un maestru să joace un simultan cu ei, în locul vreunei partide directe între ei; bineînțeles, maestrul a făcut cu toți remiză, după patru partide în care a mimat exemplar că se află în buza prăpastiei, în fiecare dintre ele. Dictatorii s-au veselit toată noaptea la gândul că au fost foarte aproape să îl învingă pe adversarul comun, dar că până la urmă – „nu degeaba e el maestru!” – acesta s-a salvat miraculos.
Până când, lăsați singuri, Fernando Akiba și liderul brazilian au fost găsiți într-o zi la masa de joc. Consilierii îngroziți au rămas în ușă, încremeniți. Partida era binișor trecută de deschidere. Nici păsările nu mai treceau pe la marginea terasei care scruta prăpăstiile imense din jur. Piesele-colonade parcă întorseseră privirea spre tablă. Norii făcuseră terasei o streașină suplimentară care bloca până ce și mișcarea razelor de soare. Doar cei doi aveau dreptul să se miște, atunci când mutau, într-o atmosferă în care și secundele pășeau pe vârfuri.
– Ai pus mâna!, făcu Fernando Akiba, și un stol de păsări nemișcat până atunci își luă zborul de pe terasă.
– Ba nu, tună și dictatorul brazilian, am atins fără să vreau!
– Ba nu, ai pus mâna pe rege și trebuie să-l muți!
– Ba nu, l-am atins din greșeală când am vrut să mut dama!
– Ba nu!
– Ba da!
– Ba nu!
– Ba da!
Piesele au zburat și ele precum stolul de păsări, partida nu s-a mai încheiat, iar cei doi dictatori furioși s-au despărțit dușmani. Și astfel a pornit războiul din care la rândul lor au izvorât puțin mai târziu și reveriile lui Fernando Akiba. Nimeni nu a îndrăznit vreodată să îl scoată din ele – până azi, când un gând a făcut-o. Fernando Akiba juca o altă partidă globală la îngânarea dintre noapte și zi – când deodată și-a dat seama că tocmai îl omorâse pe cel mai bun general al său, probabil singurul care i-ar fi putut materializa grandioasele partide.
(se dedică lui Gabriel García Márquez)
Foto: PIRO4D/ Pixabay
