Într-o cunoscută carte a lui Pavel Câmpeanu, Ceaușescu, anii numărătorii inverse, este un episod care spune multe despre caracterul liderului absolut al României socialiste de mai târziu. Episodul este legat de o partidă de șah pe care Ceaușescu, pe atunci în vârstă de 23 de ani, și autorul cărții au jucat-o în închisoare la Jilava. Povestește Pavel Câmpeanu că tinerii deținuți comuniști reușiseră să își încropească piese și o tablă de șah și că destul de repede se delimitaseră două tabere: cei ce doreau să învețe și cei ce mai știau câte ceva. Ceaușescu se ținea departe de ambele, deși chibița cu perseverență, pe tăcute. În curând, tabăra inițiaților a organizat un concurs pe care Pavel Câmpeanu l-a câștigat. Și aici intervine episodul definitoriu. Ceaușescu iese din muțenia în care se rezervase („nu se detașa în policromia acestui microunivers uman prin nimic care să sară în ochi; tuns chilug, purtând o îmbrăcăminte care părea de împrumut și foarte slab, avea o stângăcie a ținutei proprie urbanizări nedigerate” – îl descrie Pavel Câmpeanu) și, bâlbâindu-se, îl provoacă la o partidă de șah pe însuși câștigătorul concursului. La început, Câmpeanu refuză, dar Ceaușescu insistă și până la urmă, în vacarmul asistenței, partida are loc. S-a dovedit că Ceaușescu nu știa nici să mute prea bine piesele, darmite să facă față campionului (care face și greșeala de a-l tachina în cursul partidei, fapt pe care Pavel Câmpeanu spune că îl va regreta mai târziu).
Interesantă este însă interpretarea pe care Pavel Câmpeanu o face întâmplării. El vede în ea germenii cultului personalității de mai târziu. Câtă vreme în societatea celor cei douăzeci și ceva de tineri din celulă nu se stabilise nicio ierarhie, Ceaușescu păstra ”o distanță nediferențiată față de toți camarazii de captivitate”. Nu vorbea cu nimeni, nu se destăinuia nimănui, nu împărțea nimic cu nimeni (e drept că nici nu primea pachete de acasă precum ceilalți deținuți). Era neintegrabil, „un declasat” care nu reușise nici în libertate să se adapteze la viața proletară a orașului, după cum a elaborat Pavel Câmpeanu în volumul său. Dar când grupul s-a structurat, el și-a arătat deodată disponibilitatea de a se integra. Provocându-l pe Câmpeanu, el a dorit „să se plaseze direct în vârful ierarhiei”; pentru el, „integrarea în grup semnifica dominarea grupului”. Definitoriu aici e reflexul plasării în post dominant, de comandă. Ce l-a mai frapat totodată pe Câmpeanu a fost și capacitatea lui Ceaușescu de a-și ignora propria nepregătire și de a-l provoca pe un adversar incomparabil mai bun. Este capacitatea care l-a dus în timp la convingerea că e infailibil și care la rându-i ar fi condus la cultul personalității din anii ‘70-’80. Argumentul poate fi valid, dar are nevoie de o completare. Cultul personalității presupune două fețe, precum moneda: adulatul și adulatorii. De cei din urmă, Ceaușescu a avut de unde face rost mai târziu, oricât de mult s-a făcut de râs până atunci, la Jilava sau în alte părți.
Există însă aici și o morală pentru cei interesați mai mult de lumea șahului decât de lumea politicii. Ceaușescu era un veleitar în șah, cel puțin în comparație cu alți lideri comuniști care au cochetat cu ideea că și ei practică „jocul minții”. O spune un mare maestru la șah, Florin Gheorghiu, care i-a văzut pe mulți dintre aceștia în carne și oase. De exemplu, mi-a spus că la olimpiada de la Havana din 1966, Fidel Castro era un obișnuit al fiecărei runde. „N-a scăpat niciuna, venea și stătea câteva ore bune în fiecare zi”, mi-a povestit el despre liderul comunist cubanez. La fel și omologul din Ungaria, János Kádár, care venea la turneu, se așeza în primul rând al spectatorilor și stătea toate cele trei-patru ore de joc ale rundei. Dar cel mai bun dintre toți („cu o forță de joc comparabilă cel puțin cu a unui candidat de maestru”) era Tito, susține Florin Gheorghiu, care astfel își explică de ce șahul iugoslav ajunsese al doilea în lume, după cel sovietic: Iosip Broz Tito a creat în Iugoslavia, ca și Kádár de altfel în Ungaria, condiții foarte bune de practicare a șahului profesionist. Toți aceștia admiteau, spre deosebire de Ceaușescu, că există șahiști net mai buni decât ei, oricât s-ar antrena sau orice ar face. Este ceea ce le permitea să stea ore în șir ca spectatori – aveau convingerea că au ce învăța, nu erau „infailibili”. Și probabil că niciunul dintre ei, dacă l-ar fi provocat la o partidă de șah pe campionul Jilavei, nu ar fi refuzat să îl mai salute pe acesta dacă pierdea partida.
(Nota autorului. Articolul de față a fost publicat inițial într-o revistă care a activat pe piața românească între 2018 și 2020; după ce am încheiat colaborarea cu revista, articolele mele au fost șterse de pe site-ul publicației, precum odinioară numele indezirabililor din media socialistă sau personajele căzute în dizgrație din fotografiile cu Stalin; în consecință, singurul loc în online în care acest articol mai poate fi citit este aici.)
____________________
Foto: Fostul președinte al Republicii Socialiste România Nicolae Ceaușescu joacă o partidă de șah la Scroviștea, septembrie 1978. Adversarul său este ministrul de externe de atunci Ștefan Andrei. Sursa: Arhiva Agerpres
