Îmi amintesc și astăzi de acea zi din primăvara lui 2003 când mă pregăteam să plec la redacție, dar rămăsesem pironit în fața televizorului. BBC-ul difuza în direct imagini de la răsturnarea statuii lui Saddam Hussein din piața Firdos din Bagdad. Câțiva oameni furioși se cățăraseră pe statuie și o legaseră cu sfoară, încercând să o doboare trăgând de ea. În jur, mulțimea vocifera și arăta cu pumnul. Statuia imensă, de doisprezece metri înălțime, avea doar un an de când fusese ridicată și rezista cu stoicism la asalturi. Înfățișându-l pe președintele Saddam cu mâna dreaptă ridicată spre viitor, ea simboliza un regim detestat de mulți irakieni, regim care tocmai își găsise sfârșitul după intervenția militară americană.
Și tot americanii au pus umărul și la dărâmarea statuii în jurul căreia se agitau irakienii furioși. Un locuitor al Bagdadului s-a suit până sus, a pus sfoara în jurul gâtului statuii, iar un transportator blindat american a tras de ea. Statuia se desprindea cu greu, avea la bază niște piroane de fier încăpățânate, dar până la urmă a căzut în uralele din jur. Un irakian între două vârste a urcat pe cap, și-a scos papucul și a început să-l lovească pe „Saddam” peste față. Alții i-au urmat exemplul și au lovit statuia pe unde au apucat.
Priveam siderat la toate aceste imagini, fiind deja sensibilizat de puternica impresie de suprarealism cu care cu aproape doi ani înainte trăisem transmisiunile de la prăbușirea turnurilor gemene din New York. Ce mă fascinase era furia oamenilor împotriva simbolurilor; era o asemănare frapantă cu un ritual de voodoo, pe care-l credeam de domeniul trecutului. Imaginile din Bagdad îmi aminteau și de revoluția din România, când oamenii smulgeau tablourile cu Ceaușescu de pe pereți și le călcau în picioare.
Ulterior, am aflat că războiul cu statuile nu e de azi, de ieri; comuniștii au doborât statui, la fel și anticomuniștii. Am și scris în 2018 un articol pe această temă, reluat în revista de față. Între timp, am constatat că răfuiala cu statuile nu e ceva specific răsăritului; și în apus au fost doborâte recent câteva statui considerate simboluri ale unor curente și atitudini greșite, retrograde.
O sinteză pe această temă, a resorturilor de semnificație înmagazinate în statui care îi stârnește pe oameni, este făcută în cartea sa, Viața politică a trupurilor moarte, de către cercetătoarea americană Katherine Verdery. Ea lărgește însă abordarea și se ocupă și de felul în care oamenii investesc cel puțin la fel de multă simbolistică și în rămășițele pământești ale unor personalități mai mult sau mai puțin controversate. Pentru că și osemintele, ca și statuile, îi bântuie, îi deranjează, îi mobilizează sau îi irită pe oameni. Investigația autoarei se limitează la spațiul „postsocialist”, de unde și subtitlul cărții: Reînhumări și schimbări postsocialiste. Suficient însă pentru a cuprinde și spațiul românesc, pe care Katherine Verdery nu îl vizează de altfel pentru prima oară.
Astfel, argumentează ea, multe dintre „trupurile neînsuflețite”, cum le numește, generic, atât pe oseminte, cât și pe statui, au avut parte de o viață politică agitată încă din perioada antică. Autoarea dă exemplul rămășițelor pământești ale lui Oedip, disputate între două cetăți grecești în baza credinței că găzduirea lor aduce prosperitate și noroc orașului. De peregrinări postume au avut parte Dante, Jean-Jacques Rousseau, Napoleon, Thomas Becket, Oliver Cromwell. La fel de intens revendicate au fost și osemintele lui Che Guevara și ale Evitei Peron. Din zona asiatică vin exemple frapante. Un prelat a sugerat ca trupul neînsuflețit al dictatorului cambodgian Pol Pot să fie adus în fața instanței și judecat pentru crimele comise. Iar leșul dictatorului filipinez Ferdinand Marcos a fost ținut de văduva sa într-o ladă frigorifică până la sosirea vremurilor în care putea fi înhumat în siguranță. Mumia lui Lenin este, observă Katherine Verdery, o combinație între statuie și cadavru, căci atât ea, cât și mausoleul ei „au vizibilitatea unei statui în peisajul Moscovei”, însă trupul lui Lenin e depozitat la doi metri sub pământ, „ca într-un mormânt obișnuit”. Există diferențe între statui și trupurile neînsuflețite, scrie autoarea, dar unele exemple demonstrează „cât de subțire este linia care separă bronzul de oase”.
Aceste tribulații sunt însă descrise doar pe scurt; cartea scrisă de Katherine Verdery are în vedere spațiul est-european. Sunt tratate cazurile Ungariei și Iugoslaviei, unde „viața politică a trupurilor moarte” a fost, susține ea, mai bogată decât în alte țări postcomuniste. Din cele trei capitole ale cărții, României îi e rezervat întregul capitol doi, despre „Oasele neodihnite ale episcopului Inochentie Micu”. Incursiunile istoriografice sunt completate, în capitolul trei, de încadrările teoretice ale fenomenelor prezentate.
Nu sunt subiecte ușoare. Istoricul american Timothy Snyder spunea că, atunci când a scris despre crimele lui Hitler și Stalin în estul Europei, a apelat la consilierea unui psiholog. Și Katherine Verdery mărturisește că avut nevoie de susținerea morală a celor apropiați, profesional și nu numai, când a scris despre reînhumările recurente din același spațiu. Dar abordarea ei vine să ne ofere ocazia unei perspective noi asupra acestor manifestări, de care noi, locuitorii spațiului în cauză, suntem în mod curent prea apropiați pentru a-i cuprinde toată semnificația.
________________
Katherine Verdery, Viața politică a trupurilor moarte. Reînhumări și schimbări postsocialiste, editura Vremea, 2006, 272 de pagini cu ilustrații, format 13×20.
