În urmă cu aproximativ două săptămâni, am lansat ideea unui top al celor mai bune cărți citite în 2020. „Grupul țintă” a fost constituit din jurnaliștii, scriitorii, profesorii și eseiștii pe care eu însumi obișnuiesc să îi citesc, mai mereu cu încântare și folos. I-am contactat și i-am rugat să ne destăinuiască care e cartea cea mai interesantă pe care au citit-o în acest „an pandemic 2020”. Nu contează, le-am spus, dacă e o carte apărută în acest an sau e mai veche, dacă e un roman sau o monografie, dacă e în românește sau nu. Am vrut, într-un paragraf, un argument pentru cartea cea mai impresionantă pe care invitatul a citit-o în condițiile speciale ale acestui an.
Reacția a fost neașteptat de bună, au răspuns aproape toți cei solicitați. Interesant e că nu mi-am luat nicio măsură de siguranță ca volumele să nu se repete, dar cu toate acestea nicio carte nu s-a suprapus; toți au dat răspunsuri diferite. De aici nu pot decât să speculez că știm în mare cum se exercită presiunile pandemiei, dar nu știm unde defulează ele. Oricum, rezultatul e o bogăție de recomandări, din domenii complet diferite, linia comună fiind doar o neliniște care parcă are o tonalitate aparte față de alți ani.
Înainte de a lăsa recomandările să curgă, fac precizarea că am intervenit/ editat minimalist textele primite, ici un „ș” uitat, colo o virgulă așa, mai orfană. Am lăsat până și „â” și „î” așa cum le-a preferat autorul, deși eu sunt mai conformist și scriu cu „â”. Ordinea publicării a fost „primul venit, primul servit”, adică am așezat textele strict în ordinea primirii lor. Autorul fiecărei intervenții este indicat la sfârșit, între paranteze. Poate că cea mai invazivă intervenție a mea a fost să transcriu cursiv titlurile cărților citate, dar am procedat astfel doar pentru a uniformiza prezentarea. Tot în scopul uniformizării, am păstrat pentru intertitlu și ilustrarea aferentă o singură carte, respectiv prima menționată în text, chiar dacă autorul a preferat să facă mai multe recomandări.
Sper să vă bucurați de recomandări, și mai ales de argumentele din spatele lor!
Teodor Baconschi
Andrei Manolescu
Laszlo Alexandru
Cătălin Mihuleac
Simona Poclid
Ovidiu Raețchi
Mihai Ghiţulescu
Sorin Șerb
Filip Standavid
Petre Barbu
Sebastian Lăzăroiu
Ion Bogdan Lefter
Alexandru Lăzescu
„Marginalii la un text implicit”, de Nicolas Gomez Davila
Restricțiile din acest an m-au ajutat să citesc după pofta inimii. Cărți de istorie, filosofie, teologie, spiritualitate, antropologie, ficțiune și relații internaționale. Am ales drept favorită o carte sosită pe biroul meu abia în luna decembrie: Nicolas Gomez Davila, Marginalii la un text implicit (editura Limes, 2020, traducere de Ioan Milea). Am descoperit un gânditor columbian reacționar, poliglot, de confesiune catolică, inactiv social, autor al unei opere aforistice, prea puțin cunoscută antum și relativ necunoscută până azi, când marile culturi europene au început să-l asimileze. Gomez Davila are onestitatea intelectuală vădită de Nietzsche, cultivă paradoxul moral în siajul lui La Rochefoucauld, scrie cu dogoarea existențială a lui Pascal și refuză modernitatea, fără să atingă vehemența ”ultramontanistă” a unui Joseph de Maistre. Din biblioteca sa cu 30.000 de volume, acest gentleman dezvrăjit, cu alura stoică a lui Marc Aureliu, mi-a demonstrat din nou actualitatea celor care nu sacrifică nimic pe altarul ”actualității”. Sper ca scrierile sale – mereu fragmentare, sentențioase și lapidare – să pătrundă, oricât de lent, în circuitul ideatic românesc. (Teodor Baconschi)
„Ridică-te și ucide primul. Istoria secretă a asasinatelor planificate ale Israelului”, de Ronen Bergman
În acest an cred că am citit mult mai multe cărți decât în alți ani și o mare parte din ele au fost foarte bune. Dar sunt încă sub impresia uneia citite de curând: Ridică-te și ucide primul. Istoria secretă a asasinatelor planificate ale Israelului de Ronen Bergman, tradusă la editura Rao. E o carte de istorie recentă documentată extraordinar și care se citește ca un roman polițist. În același timp, este o carte care ne explică pe ce lume trăim de fapt.
Fără să aibă nimic de-a face cu teoriile conspiraționiste, e o înșiruire de istorisiri ale unor conspirații cât se poate de reale, care ajung aproape la zi, numai bune să vindece orice fel de naivități politice.
„Pământul făgăduinței”, de Barack Obama
Pământul făgăduinței (editura Litera, București, 2020, traducere de Diana Popescu Marin) este o carte groasă, de 800 pagini, care spune foarte multe despre lumea în care trăim, văzută prin ochii unui protagonist. Povestea vieții lui Obama, de la ambițiile din tinerețe, la activitățile de organizare socială în Chicago, intrarea în politică și primele victorii pe plan local, accederea în Congres și fulgerătoarea ascensiune ca Președinte al SUA. Perspectiva sporește, se lărgește ca o pâlnie, spre portretele colaboratorilor, ale politicienilor americani sau străini: Angela Merkel, David Cameron, Nicolas Sarkozy, Recep Tayyip Erdogan, Benjamin Netanyahu, Vladimir Putin, aliați sau adversari, cu eforturile și strategiile lui de insinuare printre numeroase obstacole, pentru atingerea țelurilor propuse, într-o lume în care democrația înseamnă permanente negocieri și convingere a oamenilor care ți se împotrivesc (din răutate, din duplicitate sau pur și simplu în mod programatic). Primul volum se încheie cu proiectarea operațiunii complexe de anihilare a lui Osama bin Laden și pregătirile pentru candidatura la al doilea mandat de președinte (deja o formalitate). Stilul e fluent, tonul este natural, atunci când dezvăluie jocuri de culise din deceniile trecute, insistă în argumentarea principiilor nobile care au stat la temelia opțiunilor planetare. (Laszlo Alexandru)
„Jurnal din anii ciumei”, de Daniel Defoe
Jurnal din anii ciumei (Polirom, Iași, 2004) e o carte mare; dar nu încercaţi s-o citiţi. Consideraţi că am îndeplinit eu pentru voi această treabă murdară. Dacă există ucigaşi plătiţi care să vă debaraseze de o persoană nasoală, nu văd de ce n-ar exista şi cititori plătiţi, care să lichideze la comandă lecturi dușmănoase, deşi cumva obligatorii. De acord, există firi romantice care, dezamăgite de secolul unde-au nimerit, regretă că n-au trăit în Evul Mediu, când viaţa se desfăşura, pasămite, mai aproape de aspiraţiile lor spre frumos. Abia acestor firi romantice le-aş băga pe gât neiertătoarea carte a lui Defoe, să se sature de Evul Mediu. În comparaţie cu ciuma şi tifosul de atunci, bolile de azi sunt candide. Marea ciumă, care seceră în 1665 circa 100.000 de vieţi, are gusturi selecte, de vreme ce alege Londra; restul Angliei ocolindu-l cu dezgust. Întâiul care se trezeşte cu boala e un negustor, contaminarea producându-se „pe calea unui balot de mătăsuri importat din Olanda…” E sfârşitul lui decembrie 1664. La început, cum se întâmplă cu orice năpastă, ciuma nu-i luată în serios. Lumea îşi zice că nu-nseamnă mare bai doi-trei ciumaţi, mâine se vor vindeca şi vor fugări fetele. Contribuie la această lentă recepţie publică şi faptul că „pe vremea aceea nu aveam ziare tipărite, care să răspândească zvonuri şi să umfle faptele prin născocirile oamenilor…” Imediat ce vremea se înmoaie, ciuma semnează zilnic condica; iar din iunie, se înstăpâneşte prăpădul. Cum „cel mai bun leac împotriva ciumei este să fugi din calea ei”, tonul la fugă îl dă curtea regală, care o şterge englezeşte la Oxford, urmată – ca o trenă – de nobilime. Norodul însă n-are încotro şi rămâne. Panica acoperă oraşul, ca fustele unei cumetre cu fund colosal. Distracţiile sunt curmate, sălile de dans se închid, la fel şi tribunalele, că „nimănui nu-i arde de gâlcevi”. Doar bisericile se suprapopulează, în ciuda pericolului de a lua boala în cadru dumnezeiesc. Colac peste pupăză, oraşul e survolat de două comete considerate drept avertismente trimise de o divinitate care s-a săturat până în gât de turnura lumească a lucrurilor. Mai răsare și o gaşcă de vraci, de specialişti în magia neagră, de profeţi şi alți profesioniști de vârf. Apar și pilule minune contra molipsirii, alături de talismane ce gonesc duhurile bolii. Aminteam de curtea regală, care se poartă ca o ogradă. Curtea regală o şterge, nu însă şi primarul, care se ia de gât cu monstrul nesătul, încercând să-i vină de hac, prin măsuri chibzuite, chiar dacă antipopulare. Iar prima ordonanţă constă în închiderea caselor contaminate. Astfel, locuinţele unde se semnalează una sau mai multe persoane atinse de boală, sunt zăvorâte pe dinafară. Apogeul e atins între 22 august şi 26 septembrie 1665, când îşi dau duhul 40.000 de londonezi. Pentru ca din senin, în octombrie, epidemia să sleiască, dispărând curând cu totul. În urma ei, oamenii nu dau niciun semn de înţelepţire, chiar dacă în anul următor un incendiu avea să transforme Londra în scrum. „Au înălţat laudă Domnului, dar curând au uitat de minunile lui.” Asta a fost impresia finală: că Dumnezeu s-a socotit cu londonezii, amintindu-le cine-i şeful. Mai adaug doar că la sfârșit de aprilie îl comemorăm pe jupânul Defoe. Şi că, pe parcursul lecturii, mi-am examinat corpul, de teamă să nu depistez vreun năvalnic buboi, vestitor de ciumă. Îngrijorarea mea e cel mai înalt compliment adresat talentului lui Defoe. (Cătălin Mihuleac)
„Cartea neliniștirii”, de Fernando Pessoa
L-am descoperit pe Fernando Pessoa cu aceeași mirare pe care am trăit-o când am început să îl citesc pe Kafka. În „Cartea neliniștirii”, înoți la nesfârșit într-un ocean cu apă densă, greoi și tulburat de complexitatea filosofică a acestui scriitor unic în literatura lumii. Izvorul gândurilor lui se trage dintr-un adânc al firii eliberat de tot ce-i găunos în micimea existenței. Sunt pagini întregi de rânduri salvatoare din ștreangul existenței. Redau două dintre ele: „Consider că viața este un han unde trebuie să aștept până când sosește diligența abisului” și „Renunțarea e libertate. A nu râvni nimic este putere.” Învățăm adesea (și cu ce preț mare, cum am văzut în acest an) că atât de puține cântăresc în spectacolul morții care începe să se coacă după naștere și ne cuprinde ca iedera până la sufocare. Pessoa este o fereastră în zidul disperării. Un îndreptar pentru artist, având colțuri îndoite, iar și iar. E o carte care se poate citi la nesfârșit. Întotdeauna răsare un nou înțeles care apune negura nepotrivirii în lume. (Simona Poclid)
”Arabs: a 3000-year history of peoples, tribes and empires”, de Tim Mackintosh-Smith
Pentru un arabist sau un pasionat de Orientul Mijlociu, lucrarea ”Arabs: a 3000-year history of peoples, tribes and empires” a lui Tim Mackintosh-Smith poate fi o ”carte a anului” (chiar dacă a apărut în 2019, la Yale University Press, ea a intrat în circulație largă din 2020). E o lucrare de 600 de pagini, în format hardcover, în care autorul îmbină istoriografia clasică cu istoria culturii și cu un strop de literatură și eseistică. Locuind și scriind în Yemen, Mackintosh-Smith folosește uneori, de pildă, tehnica „privitului pe fereastră”, la propriu, pentru a dovedi cum o practică islamică de acum 1000 de ani poate fi încă întâlnită azi, în dreptul casei sale. În plus, ca vorbitor cotidian de arabă în spațiul yemenit, atât de violent acum (și atât de important cândva pentru nașterea civilizației islamice), autorul are capacitatea de a explica importanța covârșitoare a limbii arabe în triumful Coranului și al islamului în Orient și nordul Africii; e un detaliu pe care un istoric european fără pregătire de filologie arabă nu îl poate înțelege și explica. Mackintosh-Smith e, după caz, ironic cu eroii din lucrarea sa – sau profund atașat de ei. Nu livrează verdicte bazate pe clișee culturale occidentale, dar nici nu renunță la obiectivitate și spirit critic. Cunoaște bine perioada preislamică si importanța sa până în zilele noastre, ceea ce se întâmplă rar în cazul altor scriitori occidentali. Cartea sa este, din acest motiv, un foarte bun ghid în înțelegere spațiului arabo-islamic. Sper că o vom vedea în cel mai scurt timp tradusă în limba română, la o editură de prestigiu, de un arabist precum Laura Sitaru, Crina Galiță sau Amelia Ilinca. (Ovidiu Raețchi)
„În aşteptare”, de Mihai Zamfir
Într-un an în care cuvintele „izolare” şi „distanţă” au cunoscut o frecvenţă fără precedent şi care sper că nu va fi depăşită niciodată, s-a întâmplat să apară o „carte a distanţelor” din ultimii ani ai comunismului (Mihai Zamfir, În aşteptare, roman, Editura Polirom, Colecţia Fiction Ltd, Iaşi, 2020, 424 de pagini). Istoricul literar Mihai Zamfir a scris un roman „realist (atât ca frescă socială, cât şi ca verosimilitate psihologică)” (Gabriela Gheorghişor), în care personajele sunt locatarii unui imobil interbelic din Bucureşti, aflat la câteva sute de metri de centru şi, totuşi, parcă rupt de oraş. Etajele imobilului par lumi diferite, pentru că sunt locuite oameni care se raportează cu totul diferit la lumea comună. O cercetătoare cuminte, cu traume personale, venită din provincie, la parter; un inginer pensionar, rămăşiţă burgheză, urmaş al celor care au ridicat blocul, la etajul I; un universitar, filosof marxist şi turnător cu angajament, la etajul II; la mansardă, fratele pe jumătate al celei de la parter, cercetător literar, „zăpăcit”, preocupat de texte vechi şi obsedat de o femeie de la Iaşi. Oamenii ăştia se ştiu, fiecare se gândeşte la ceilalţi, dar contactele lor sunt minime. Până la un punct, graţie telefonului, căii ferate şi… amorului, mansarda e mai apropiată de Iaşi decât de parterul aceleiaşi clădiri. Apoi, când lumea freamătă şi sfârşitul comunismului e aproape, parterul şi mansarda se apropie până la împreunare. E un „semi-incest” care trece peste etajele intermediare, peste „morala burgheză” şi „etica socialistă”. Aparent paradoxal, după revoluţie, când toate distanţele se reduc, Iaşiul se îndepărtează. Tocmai pentru că e făcut din bucăţi, tabloul reuşeşte să surprindă mult din complexitatea unei lumi, pe care adesea o reducem la stereotipuri. Sistemul totalitar îi apasă pe toţi, dar nu la fel. Foamea, frigul, frica sunt prezente permanent, însă combinate în forme şi grade diferite. Cea mai apropiată de imaginea omului de rând al anilor ’80 e femeia de la parter; ea lucrează la program şi se gospodăreşte cum poate; marile ei probleme sunt personale şi e nevoie ca totul în jur să se cutremure pentru a o tensiona politic. În schimb, „zăpăcitul” de la mansardă, aburit de amor, înfruntă mediul ostil şi comite chiar ceea ce s-ar numi un „act de disidenţă”. Bătrânul din altă epocă a fost afectat de sistem, fără însă a fi exclus violent; apare ca o specie pe cale dispariţie în glaciaţiunea comunistă, simte ameninţarea şi este singurul care simte că trebuie să scrie ce trăieşte. În sfârşit, „intelectualul” de tip nou (habotnic şi oportunist, în acelaşi timp) nu cunoaşte foamea (deh, magazinul special!), dar, alegând să stea într-o casă boierească, trebuie să îndure frigul alături de ceilalţi. E singurul deplin conştient de sistem şi, prin urmare, cel mai temător. Prin el se văd atât amploarea, cât şi limitele schimbărilor din 1989-1990. Mi se confirmă părerea că, fără a fi redusă la acest rol, literatura poate fi un excelent auxiliar al istoriei. Sper că prozatorii au notiţe despre ceea ce am trăit în 2020. (Mihai Ghiţulescu)
”The Better Angels of Our Nature”, de Steven Pinker
Cine ar fi crezut că o carte care face, la propriu și la figurat, anatomia violenței poate fi o carte plină de energii pozitive? The Better Angels of Our Nature (Penguin, 2011) este, la o primă vedere, o morfologie a răului, un inventar infernal cuprinzând o listă extinsă a torturilor, caznelor, uneltelor (materiale, lingvistice, morale, psihice) folosite de oameni să-și facă rău unii altora de-a lungul istoriei. Pinker este, pe-alocuri, în această cartografie a răului, exagerat de meticulos și descriptiv. Trebuie să faci pauze dese ca să nu te înece scârba și rușinea. Violența a fost mereu alături de noi. Uneori frustă, directă, alteori disimulată în spatele strategiilor politice, al corectitudinii politice sau al marketingului motivațional. „Fii tare, impune-te, nu te uita în urmă, ești cel mai bun!” – narcisismul a fost, în mai toate scenariile violenței, un catalizator esențial. Narcisismul, poftele, creierul de reptilă, apucăturile de maimuță… Toate acestea au scris istoria cu sânge, au provocat lupte pentru control și dominație, au produs violență și războaie. A fost mereu cineva (narcisic, sălbatic, psihopat) care voia să ia ceva din/de la tine: proprietatea, copilul, femeia, ba chiar corpul și viața. Unii i-au considerat eroi, alții – criminali în serie. Pentru unii au fost simbolul patriotismului și catalizatori ai națiunii (Blut und Boden), pentru alții au fost mari criminali ai istoriei care au lăsat în urmă bălți de sânge și mame îndoliate.
Dar faptul că violența ne-a fost mereu alături nu înseamnă că a fost o constantă a existenței umane (fără să aibă o evoluție, fără să varieze) și că, prin urmare, nu îi putem face radiografia sau nu-i putem scrie istoria. Deși este, printre altele, o înșiruire a atrocităților și grozăveniilor care au transformat istoria în baltă de sânge, cartea lui Pinker este optimistă. Tot răul spre bine: de la o vreme revoluțiile au devenit evoluții. Violența a fost disimulată în limbaj, artă, a dispărut în spatele unui trop poetic. Ne-o demonstrează cu proiecții statistice și grafice, cu studii sociologice și cercetări antropologice. Civilizația (în principal, democrația, comerțul și instituțiile de organizare internațională) împing omenirea în apele calme ale unei Păci de durată. Omenirea a scăpat, pare-se, din capcana hobbesiană a atacurilor preventive („mai bine atac eu decât să mă lovească el pe la spate”) și a ieșit relativ bine și fără prea multe hemoragii dintr-un Război Rece care ar fi putut s-o incendieze.
Democrația, bunăstarea, revoluțiile etice, lupta pentru drepturile minorităților (de rasă, de clasă, de sex, de vârstă) au netezit marginile machismului, au anihilat brutalitatea unei societăți a bărbaților în care singurele măsuri ale tuturor lucrurilor erau alonja, rapiditatea și agresivitatea ripostei, onoarea, orgoliul, „testosteronul toxic”. Devine tot mai greu să dai foc lumii, e de părere Pinker. Oamenii sunt mai citiți, au simț critic mai dezvoltat și, tot așa – un liber arbitru pe care doctrinele nu-l mai neutralizează. Pentru că, în ciuda proastei faimei de care beneficiază prezentul, nu stăm de fel mai rău ca acum două sute de ani ba, dimpotrivă, proporțional, se moare din pricini de hybris, sălbăticie, psiho- și sociopatie mult mai puțin decât pe atunci. Pentru aceasta însă îngerii civilizației, empatiei, individualismului și umanismului trebuie să lupte cu demonii tribalismului, ai gratificării imediate, ai teritorialismului. Este o luptă care se poartă uneori de la om la om și e ciudat că, deși război apocaliptic, nu lasă în urmă cadavre și, pe cât se pare, duce către o lume mai pașnică.
Cartea a apărut (2011) înaintea sau în timpul multor evenimente care ar fi putut s-o facă inutilă, ba chiar să o transforme într-o mostră de optimism inadecvat, caricatural: Primăvara arabă, revoltele din Liban, războiul din Siria, invazia rusă din Ucraina și Crimeea, revoltele din Hong Kong… Ne e greu să spunem că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile. Sunt conflicte a căror centrifugă a proiectat peste granițe milioane de migranți la care lumea privește stupefiată încercând să se adapteze noilor crize fără a încălca principiile umanitare, încercând deopotrivă să-și respecte interesele naționale sau comunitare. Sunt conflicte care întorc omenirea în plin Război Rece, perioada cursei termonucleare. De asemenea, reacțiile aberante sau confuze în fața pandemiei (cu antagonismele generaționale sau atitudinale, cu tensiunile uneori explozive între autorități și populație) și marile mișcări de protest prea des deturnate către violență și terorism urban, o stare de neliniște și așteptare care a pus între paranteze multe dintre regulile democrației, însingurând țările și „distanțând” oamenii – toate acestea ar putea să pună între paranteze optimismul lui Pinker, să-l arunce la groapa de gunoi teoretic a istoriei. Și totuși chiar și așa este evident că omenirea a învățat ceva din prea multele lecții suicidare ale trecutului: trebuie să iasă din spirala violenței care a cuprins toate palierele Babelului social înainte ca acesta să se prăbușească peste cei care-l locuiesc. Într-o perioadă confuză, depresivă cum este cea a Anului coronavirusului, optimismul (unii ar spune naiv) al lui Pinker funcționează ca lumina unui far: te ferește de coliziunea cu istoria și, deopotrivă, jalonează, luminează bezna viitorului. De fapt, mai binele nu e dușmanul binelui. (Sorin Șerb)
„Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană”, de Mirel Bănică
Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană (Editura Polirom, 2014) e o recitire de care-am avut acut nevoie în urma dezbaterilor și a scandalurilor pe tema felului în care au fost – sau nu – respectate restricțiile sanitare și de circulație la marile sărbători religioase de anul acesta. Pe cît de discret e ca prezență publică, pe atît de documentat, empatic și autentic preocupat se dovedește Mirel Bănică în scris. Vreo cîteva dintre observațiile sale, precum cea privind posibila coagulare în sens politic a acestor manifestări religioase, se-arată aproape profetice. Alte cărți ale sale – Prin România. Carnete de drum a apărut chiar anul acesta, iar Bafta, devla și haramul. Studii despre cultura și religia romilor este senzațională de-a dreptul – completează un efort pe care-l găsesc obligatoriu de urmărit de către oricine caută un portret cît mai realist și mai puțin edulcorat al României momentului. Nu prea ne mai permitem escapisme, iar dozele acestea de luciditate concentrată merită un public cît mai larg cu putință. (Filip Standavid)
Cu riscul de a fi considerat lăudăros și antipatic, pentru că nu respect „regula jocului”, am citit mai multe cărți bune în acest an. Nominalizez câteva: FICȚIUNE Romanul Copiii de pe Volga, de Guzel Iahina, Editura Humanitas Fiction, traducere din limba rusă de Luana Schidu. Am ales această carte, pentru că fusesem impresionat de romanul de debut al autoarei, „Zuleiha deschide ochii”, pe care l-am citit în 2018. Copiii de pe Volga confirmă talentul scriitoarei Guzel Iahina. Este o carte tulburătoare despre destinele unor oameni ce par uitați de istorie, dar în realitate sunt prizonieri, fără să-și dea seama, ai mașinăriei infernale a ideologiei bolșevice. Hotărât lucru, oamenii nu pot trăi în afara istoriei. Un roman cu personaje puternice, cu lovituri cu teatru, cum se spune, cu scene emoționante și memorabile. La ISTORIE am două opțiuni: 1. Stalin. Curtea țarului roșu, de Simon Montefiore, Editura Polirom, traducerea de Cătălin Drăcșineanu. Am ales să citesc această carte pentru că am fost ușor nemulțumit de un personaj al romanului Copiii de pe Volga, de Guzel Iahina, care nu este numit explicit de autoare, dar cititorii îl recunosc pe Stalin. Această mică nemulțumire mi-a stârnit curiozitatea să aflu mai multe despre liderul criminal și anturajul său de potentați comuniști. Asta ca să nu mai „înghit” șabloane, mituri și fake-news-uri despre perioada stalinistă. Cu siguranță că și viața mea de cetățean născut în România comunistă, după moartea lui Stalin, a fost influențată de ordinele tiranului. De aceea, am ținut să citesc despre Stalin. 2. Frica și Libertatea – Cum ne-a schimbat viețile al Doilea Război Mondial, de Keith Lowe, Editura Polirom, traducerea din limba engleză de Cornelia Marinescu. Până să mă lămuresc cum pandemia COVID-19 schimbă viețile contemporanilor mei, m-am gândit să aflu, în viziunea istoricului britanic Keith Lowe, cum a schimbat al Doilea Război Mondial viețile atâtor generații. Frica și libertatea sunt teme de actualitate. Așa încât, încerc să învăț din istorie, ca să știu de ce mi-e frică și de ce nu-mi găsesc libertatea (interioară). Din DRAMATURGIE, am ales În spatele geamurilor sunt oameni, de Elise Wilk, Editura Tracus Arte. Pentru că teatrele sunt închis, am citit această carte de teatru, cu cinci piese foarte bune. Mi-e teamă că pandemia a compromis nu numai stagiunea 2020-2021, dar a lovit puternic în sensibilitatea și spiritul lumii teatrale pentru următorii cinci ani (actori, regizori, scenografi). Pierderile spirituale sunt imposibil de evaluat. Pentru că actorii și regizorii nu sunt ca fotbaliștii: „peste două zile avem meci cu FCSB, hai pe teren, să ne antrenăm!” (iertați-mi comparația!) Lumea teatrală își va reveni cu greu din șocul pandemiei. Până când teatrele se vor redeschide, prefer să citesc dramaturgie. Dar să nu divaghez… Elise Wilk scrie foarte bine teatru. (Petre Barbu)
”Sabbatai Sevi”, de Gershom Scholem
Mi-ar fi greu să aleg o carte care m-a impresionat în 2020. Mi-ar fi greu să aleg chiar două. Dar pentru că trebuie sa aleg, ma voi referi la două cărți. Una de non-fictiune și a doua de fictiune.
Prima carte este a lui Gershom Scholem, despre viața si faptele lui Sabbatai Sevi, al doilea Mesia al evreilor, născut între granițele Imperiului Otoman, nu al celui Roman (Ghershom Scholem, Sabbatai Sevi, Princeton University Press, 2017). Scholem este un narator desăvârșit, detașat ca un istoric al religiilor, dar pe alocuri și ironic sau uimit, ca un observator implicat sau ca un autor de ficțiuni. Un imberb învățat al lumii iudaice, născut în Izmir, tulbură cu prezența si vorbele lui diaspora evreilor. Anunțat de Nathan din Gaza (un fel Ioan Botezătorul târziu), sceptic la început în privința propriei misiuni, Sabbatai se proclamă rege al iudeilor și Mesia mult așteptat. Mare fervoare s-a stârnit în mediile mozaice din Europa și Nordul Africii, de la vlădică până la opincă, cum se zice, mai exact de la evreul simplu, prigonit oriunde s-ar afla, până la cei mai învățați rabini. Sigur că existau si destui sceptici, iar aceștia păruseră a avea dreptate, atunci când autoproclamatul Mesia, pus să aleagă de sultan între moarte și apostazie, o alege pe a doua. Deși rândurile adepților se subțiază, sunt destui care îl urmează și după ce își pune turbanul, iar secta sabateenilor, numită dönmeh (un fel de cripto-evrei), subzistă până târziu, în vremurile noastre. Scholem folosește magistral si minuțios documentele vremii, dar pune și în context apariția mișcării sabateene. Pe lângă pogromul din Ucraina și izgonirea din Spania, are loc o reformă profundă în lumea cabaliștilor, prin Isaac Luria și grupul din Safed, care aduc o reinterpretare originală a Genezei. Sabbatai este el însuși un răzvrătit, cu afecțiune vădită de bipolarism, în orice caz o personalitate charismatică remarcabilă, considerat de unii un abil impostor, de alții, dispuși să-i justifice însăși apostazia printr-o strategie complexă de distrugere a Răului, un adevărat urmaș al lui Moise. O carte pe care o recomand atât pasionaților de istorie a religiilor, cât și amatorilor de povești istorice.
A doua carte, de ficțiune de data asta, este a lui Neil Gaiman, American Gods: The Tenth Anniversary Edition, William Morrow&Co., 2016. American Gods a apărut și în limba română la editura Paladin. Ediția în limba engleză îți da prilejul întâlnirii cu specificul lumii americane. O carte bine scrisă, care te ține cu sufletul la gură si care te îndeamnă la visare în fața ipotezelor sale îndrăznețe. Zeii există și se află printre oameni. Ei au venit în Statele Unite odată cu cohortele nesfârșite de imigranți de pretutindeni sau chiar cu mult înainte de epoca modernă. Zeii au chip de oameni, sunt vechi, plictisiți sau dezamăgiți, căci le-au văzut pe toate. Încearcă să se adapteze, să-si mențină adepții. Eroul nostru, Shadow, ajunge să cunoască această lume neverosimilă, intrând în simbria manifestării lui Odin. Abia ieșit din închisoare, confruntat cu decesul soției infidele, Shadow e mai puțin uimit decât cititorul și ia totul cum vine, încercând să înțeleagă sensurile ce i se arată. Granițele dintre viață și moarte, dintre scenă și culise sunt foarte permeabile, așa încât călătoria inițiatică a lui Shadow prin orășelele americane se sfârșește în sacrificiul de sine, urmat de înviere. O poveste tulburătoare, pe alocuri amuzantă, plină de personaje bine construite și întâmplări extraordinare într-un decor ordinar, în plin război între zeii vechi și noi. În plină pandemie, anxioși, dar plini de speranță, avem nevoie de o lectură care să ne transporte în alte straturi ale realității. (Sebastian Lăzăroiu)
„Enciclopedia imaginariilor din România”, de Corin Braga (coordonator general), Elena Platon, Sorin Mitu, Ioan Chirilă, Liviu Malița (coordonatori), Adrian Tudurachi, Gheorghe Chivu (consultanță științifică)
Am răspuns pe larg, cu o selecție de circa 100 de titluri din producția editorială a anului 2020, la o anchetă despre „cărțile anului 2020” a revistei România literară. „Beletristice”, cum se spunea în vremuri mai franțuzite decît cele anglofone de-acum, inclusiv „nonficționale”, din genul sau genurile „metaliterare”, de critică, istorie și teorie a domeniului, de eseistică și cîteva și din teritoriile învecinate, din științele socio-umane, relevante pentru fundalul general pe care se proiectează evoluția poeziei ori a prozei. Ca-ntotdeauna, ai ce-alege, căci operează legile numerelor mari: e statistic imposibil ca din cele cîteva mii de titluri apărute de-a lungul a 12 luni să nu se detașeze un număr semnificativ de cărți valoroase, cel puțin în literatură, slujită de forțe scriitoricești serioase.
Totuși, cum am mai spus-o cu înainte-amintitul prilej, teribila epidemie a avut consecințe dramatice și pentru piața editorială, ca pentru toată economia: vînzările s-au prăbușit, drept care producția și tirajele s-au restrîns, făcînd din 2020 un an cu un bilanț mai degrabă modest. Sigur că marile cărți, capodoperele nu respectă nici o regulă și se pot ivi oricînd. Din cîte-mi dau seama, din ce-am reușit să citesc și din semnalările de presă care ne-ajută să ne documentăm, n-a fost de data asta cazul: nu par să se fi ivit în 2020 volume de poezie revoluționare sau romane de valoare comparabilă cu – să zicem – Patul lui Procust al lui Camil Petrescu, Ion al lui Rebreanu, setul de capodopere ale lui Sadoveanu, Concert din muzică de Bach și restul ciclului Hallipilor al Hortensiei Papadat-Bengescu, Moromeții (primul volum) al lui Marin Preda, Matei Iliescu și Ce se vede ale lui Radu Petrescu, Ingeniosul bine temperat, tetralogia lui Mircea Horia Simionescu, sau ciclul Supraviețuirilor al lui Radu Cosașu. Dacă în anii trecuți au fost cîteva titluri aspirante la primul raft al literaturii autohtone, în 2020… nu prea, deși am citit destule cărți bune și foarte bune, care „rămîn”. Doar că nu la vîrful vîrfului!
Așa încît, dintr-o perspectivă extinsă de la literatură la întregul cîmp intelectual, aș alege o aspirantă la onoarea de „carte a anului” din zona „nonfiction”. Ar putea candida și volume savante de filozofie, istorie, sociologie, psihologie, științe politice ș.a.m.d. sau „multi-” și „interdisciplinare”. E-adevărat că producțiile de gen au fost dintotdeauna restrînse. Totuși, actualele mobilizări universitare, profesorale și doctorale, furnizează mai numeroase titluri „socio-umane” decît pînă-n urmă cu cîteva decenii. Nici în aceste zone nu știu să fi apărut cărți „de răscruce”, nici propuneri individuale ultranovatoare, nici mari sinteze colective. Profesor de literatură fiind, admit că documentarea mea în respectivele direcții nu e perfectă, încît e posibil să-mi fi scăpat lucrări de calibru, deși despre „cele mai-cele mai” se cam duce vestea. În vara lui 2019, cînd au fost lansate la Academie masivele tomuri despre Arta din România. Din preistorie în contemporaneitate (Editura Academiei Române și Editura Mega, două volume datate 2018, anul în care s-a făcut predarea în tipografie), am ajuns la final la fața locului special ca să mi le cumpăr (dau un singur exemplu recent din care să se înțeleagă cam ce vreau să spun…)…
În consecință, propun drept „carte a anului” vasta cercetare colectivă transpusă editorial în setul de cinci volume al Enciclopediei imaginariilor din România (la Polirom-ul ieșean), sub coordonarea generală a lui Corin Braga, cunoscutul critic și teoretician al literaturii, eseist și prozator, profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj.
E rezultatul unui proiect finanțat de Ministerul Cercetării și Inovării în a cărui derulare s-au angrenat zeci și zeci de autori, majoritatea tineri, dar și nume cu greutate, într-o colaborare între Universitatea clujeană și Filiala locală a Academiei Române, din partea căreia responsabil de proiect a fost Adrian Tudurachi, cu participarea și a Universității Naționale de Arte din București pentru volumul 5, de a cărei contribuție a răspuns Ada Hajdu (din păcate stinsă între timp din viață la doar 42 de ani – 1978-2020).
Cele cinci tomuri sînt:
vol. I – Imaginar literar, sub coordonarea lui Corin Braga, cu consultanța științifică a lui Adrian Tudurachi;
vol. II – Patrimoniu și imaginar lingvistic, coordonat de Elena Platon, secondată de Gheorghe Chivu;
vol. III – Imaginar istoric, coordonat de Sorin Mitu;
vol. IV – Imaginar religios, coordonat de Ioan Chirilă;
și vol. V – Imaginar și patrimoniu artistic, coordonat de Liviu Malița.
Nu e o lucrare perfectă, are și calitățile, și defectele culegerilor de contribuții individuale, care, chiar și în urma „aducerii la un numitor comun”, rămîn inegale și totuși subiective, cu atît mai mult atunci cînd cei mai mulți dintre autori sînt încă tineri, deci cu orizonturi de informație și de sinteză încă în curs de lărgire, și cu perspective centrate „partizan” asupra Clujului, favorizat într-o serie de capitole față de contribuțiile Bucureștiului și ale altor centre culturale la constituirea „imaginariilor” naționale.
Privind – însă – ansamblul, meritele bat de departe păcatele: organizarea unei cuprinzătoare explorări asupra unei asemenea problematici de excepțională complexitate a presupus un efort considerabil și constituie o operă de pionierat de mare laudă.
Pe locul al II-lea – Mass media din România după 30 de ani, sub coordonarea lui Marian Petcu, profesor la Facultatea de Jurnalism și Științele comunicării a Universității din București, istoric și lexicograf al presei românești, tot în formula unei culegeri de studii ale unui colectiv de autori (Editura Tritonic), însă la scara mai restrînsă a unui singur volum, merituos și el.
Iar ca operă individuală aș adăuga aici un foarte valoros tratat apărut către sfîrșitul lui 2020 (încît… n-am avut cum să-l includ în bilanțul din România literară: încă nu exista, nu ieșise de sub tipar!): Literatura română modernă, Partea întîi. Premise. Începuturi. 1780-1860 a lui Mircea Anghelescu, reputat critic și istoric literar, cercetător și profesor la Facultatea de Litere a Universității din București, extensie a primei versiuni, publicate în 2019, sub titlul O istorie descriptivă a literaturii române. Epoca premodernă (Editura Tracus Arte). E cea mai complex-contextuală explorare a începuturilor creativității scrise autohtone, poezia și proza pașoptistă crescînd dintr-o magmă culturală în care au interferat textele religioase și cele istorice sau de călătorie, traducerile și adaptările, teatrul de curte, de salon sau școlar, cu surse diverse, comunitar-autohtone și livrești-occidentale.
Prea sobru?!
Pentru un spor de… coloratură, adaug și un roman „de consum”, din categoria numită cîndva „polițistă”, astăzi, pre englezește, „mystery & thriller”, adică „de mistere și suspans”: delectabilul Mîna care închide ochii al lui George Arion (Editura Crime Scene Press), proză „cu crime” dar și despre cum se scrie proza „cu crime”, ficțiune multistratificată, cu acțiuni locale, (simili-)realiste, în București, și internaționale, livrești, pe alte meridiane, la vreme de… pandemie CoViD-19, cu o încercare de lovitură de stat, de înlăturare a Președintelui român (cu majusculă pentru funcție; nu i se dă numele și nu seamănă cu Klaus Iohannis!), cu savuroase glosse pe marginea evenimentelor din 2020, totul lucrat cu subtilitate și vervă de maestrul autohton al genului, în alternanță de registre grave și ironico-parodice. Un tur de forță în plină molimă!
(Și încă mai sosesc cărți proaspăt apărute, imprimate în ultimele săptămîni și zile din an, expediate de autori și editori prin firmele de curierat care au prosperat în timpul marii epidemii a lui 2020 și-a lui 2021, pînă cînd vaccinarea planetară va stopa răspîndirea coronavirusului SARS-CoV-2 și ne vom întoarce la viețile noastre obișnuite și la o viață editorială „ca înainte”, dacă se va putea!…) (Ion Bogdan Lefter)
”Why Liberalism Failed”, de Patrick J. Deneen
Să scrii o carte (Patrick J. Deneen, Why Liberalism Failed, Yale University Press, 2018) despre eșecul liberalismului nu este deloc confortabil în aceste vremuri complicate. Tocmai de aceea am dorit să o recitesc în această vară pe fondul revoluției culturale care a răvășit America cu rezultate potențial catastrofale pentru lumea și civilizația occidentală. Chiar dacă recunosc problemele cu care se confruntă astăzi democrația liberală, a cărei victorie globală era considerată inevitabilă cu mai puțin de două decenii în urmă, elitele politice și intelectuale occidentale pun criza pe seama trădării valorilor liberale. Vinovații de serviciu sunt regimurile iliberale, precum cele din Ungaria sau Polonia, abandonării de către Donald Trump a ordinii internaționale liberale în favoarea unui izolaționism meschin și miop sau mișcărilor populiste din Europa. Punct de vedere cu care Patrick Deneen, profesor de științe politice la Universitatea Notre Dame, este în total dezacord. În opinia sa, liberalismul a eșuat tocmai din cauza succesului său. Pe măsură ce a avansat în demersul său de transformare profundă a vieții umane în baza unui model de societate predefinit, au devenit tot mai vizibile și contradicțiile interne ale liberalismului. Prin demantelarea în mare parte a normelor și tradițiilor care asigurau liantul social, a acelui spirit comunitar american, admirat de Tocqueville, liberalismul, care se prezintă drept o antiteză la colectivism și etatism, a sfîrșit prin a deveni exact opusul a ceea ce pretinde a fi. Rezultatul final este o colecție de indivizi pe care nu-i mai leagă aproape nimic, preocupați cvasi-exclusiv de propriului lor bine și de propriile lor interese. O astfel de societate devine vulnerabilă față de ideologiile colectiviste și de invazia statului în spațiul privat pentru că, așa cum observă același Tocqueville, slăbiciunea indivizilor izolați îi face dependenți de puterea politică. Patrick Deneen enunță cele două motive importante pentru care o ideologie ca liberalismul (sau comunismul) eșuează: 1. faptul că se bazează pe premize false privind natura umană; 2. pe măsură ce acest lucru devine tot mai evident și se creează o prăpastie între ceea ce ideologia pretinde că oferă și experiențele personale ale oamenilor, regimul politic care o promovează își pierde legitimitatea. Pentru ca autorul să remarce, ca o concluzie, că „o filozofie politică a cărui scop a fost acela de a promova o mai mare echitate, de a cultiva un creuzet pluralist de culturi și credințe diferite, de a proteja demnitatea umană și, desigur, de a extinde libertatea, în practică a generat o imensă inegalitate, a impus uniformitatea și omogenitatea, a produs degradare materială și spirituală și a subminat libertatea”. (Alexandru Lăzescu)
Foto articol: Ionuț Iamandi.
