E adevărat că omul cât trăiește învață. Uneori, puțin câte puțin, abia sesizabil, iar alteori în salturi spectaculoase. Ei bine, în urmă cu vreo două minute, un anunț sponsorizat, pe care n-am apucat să nu-l citesc, m-a izbit în plexul cognitiv cu o musculoasă revelație de dezvoltare personală. Am aflat că tonifierea mușchilor fesieri îți poate schimba radical viața.
Voi fi onestă și îmi voi recunoaște completa ignoranță. Habar n-aveam că modelarea posteriorului e un stimulent fantastic al stimei de sine și că efectele se văd după numai câteva ședințe. Cum se văd? În oglindă. De fapt, într-un sistem dublu de oglinzi. Prin reflectarea reflecției. Așa încât spatele să devină față. Nu e genială întorsătura asta de modernizare a mitului lui Narcis? E banal, e desuet să te privești fascinat în oglindă, îndrăgostit de propriul chip. De ce nu ne-am îndrăgosti de propriul fund? Așteptând maiestuos din partea plebei pleoștite cuvenita venerație pentru bombata sa perfecțiune antigravitațională?
Narcisism reloaded.
Recunosc că simt un fel de arsură prin viscere, mai mult în torace și mai mult spre stânga. Nu-mi place cum sună vorbele mele. Nu-mi place zona în care m-am dus. E cenușie. Eu devin cenușie. Trebuie să-mi revin și să refac începutul articolului. Să fie limpede, frumos, tonic… La ce bun? Cui îi pasă? De corole și corăbii, reverii și maci. Și alte bazaconii …
Îmi înghit nodul din gât și nu șterg nimic.
Dacă tocmai arsura asta e parte din prefacerea sinelui? Dacă exact în puncte ca astea, de disconfort evident, în loc să mă repliez panicată spre stări confortabile, zăbovesc o vreme. „Zăbovesc”, un cuvânt greu, butucănos, care parcă mă împovărează, mă gârbovește.
Dar dacă, de fapt, e din familia benefică a răgazului și a tihnei? Camuflat în zdrențe rugoase, dar cu pernuțe de catifea la interior? Respir adânc și mă trezesc zâmbind, mulțumită de noile texturi ale gândului meu.
Greul a trecut deja. Mi-am ghidat cuvintele înspre lucidă liniștire.
Narcisismul e un subiect la modă
În ultimul timp am tot văzut referiri la narcisism nu doar pe site-uri de psihologie, ci în diverse tipuri de articole. Narcisiștii sunt pomeniți la categoriile „așa nu”/„feriți-vă de … ” în articole legate de lifestyle, relații sau impactul rețelelor de socializare asupra comunicării emoțiilor. În schimb, în articolele de dezvoltare personală, subiectul e mai puțin prezent decât m-aș fi așteptat.
Când mi-am deschis contul de LinkedIn în urmă cu câteva luni am fost cucerită de mesajele cu adieri zen gen „Viața e minunată, trebuie doar să înveți să te accepți și să te iubești”. Mesajele de genul ăsta, dublate de imagini idilice, erau o noutate pentru mine. Mi-au plăcut mult la început, dar, puțin câte puțin, mi-au dat senzația că mă învârt în cerc. Sau că ascult o melodie în loop. În continuare, am momente în care o memă reușită îmi dă o stare de bine, dar lucrurile sunt mai complicate de atât.
Narcisismul însuși e complicat. Nu se rezumă doar la tipologia individului trufaș, obsedat de cum arată și de propria-i voință și plăcere, pe care vrea să și le impună cu orice preț.
Multă vreme am crezut că narcisiștii sunt persoane cu evidente semne de grandomanie, dominanți și zgomotoși. Citind, din curiozitate, mai multe articole de psihologie [scrise de psihologi de diferite naționalități, nu de bloggeri ca mine], am înțeles, în primul rând, că subiectul mă cam depășește. Ca pe majoritatea celor care îl vehiculează în ultimul timp, de multe ori doar pentru impresia artistică. Adică sună erudit să zici „narcisist” în loc de … „egoist”, de exemplu.
În al doilea rând, am înțeles că putem vorbi și de o a doua categorie, cea a narcisiștilor vulnerabili, care sunt discreți, anxioși și insidioși.
Voi face o speculație riscantă în diferențierea narcisismului în funcție de temperament. Cei extrovertiți sunt preponderent zgomotoși, iar cei introvertiți, discreți. Dar, în esență, toți narcisiștii sunt obsedați de control, prin mijloace mai mult sau mai puține evidente.
Mesajul „Iubește-te pe tine însuți” e super binevenit pentru oamenii buni, altruiști, dar nesiguri pe ei. Narcisiștii, însă, au nevoie să învețe să-i iubească pe ceilalți. Sau măcar să nu-i mai înrobească cu falsa lor perfecțiune și să nu-i mai strivească cu lipsa lor de empatie.
Iată că am ajuns la cuvântul-cheie care delimitează narcisismul. Empatie, sau mai bine spus lipsa acesteia. Dacă e vorba despre incapacitate sau doar indisponibilitate de a empatiza e greu de spus, psihologii având păreri împărțite.
Deocamdată ne oprim aici cu detaliile psihologice, care sunt destul de greu de asimilat. Până săptămâna viitoare, însă, relaxați-vă și rețineți că nu oricine are tendințe narcisiste suferă de tulburare de personalitate narcisistă. Cazurile extreme sunt rare.
Cât despre îndemnul la iubire de sine, un motto mai cinstit în dezvoltarea personală mi se pare „Nosce te ipsum” [Cunoaşte-te pe tine însuţi]. Cu bune și cu rele, așa încât să vezi înlăuntrul tău ce e de iubit și ce e de îndreptat.
Live and let live
Articolul ăsta a început cu totul altfel decât aveam de gând, pentru că înainte să încep să scriu, am aruncat o privire pe Facebook. Dar dacă tot am ieșit un pic din zona de confort, [ca să folosesc o expresie consacrată în dezvoltarea personală], voi valorifica pulsiunea care m-a stârnit înspre o nouă abordare.
Divagația lungă de la început nu e de prisos. Poate avea o dublă valoare practică:
- E o demonstrație necenzurată de gestionare a unui moment de slăbiciune [ca-n viață, ce să-i faci].
- E un exemplu de ceva ce nu poate face un narcisist: să își recunoască de bunăvoie slăbiciunea. Cât despre vină sau asumarea greșelii, nici nu încape vorbă. Din păcate, atât de adânci sunt rănile emoționale din copilărie, încât narcisistul își construiește în compensație o imagine ideală despre sine, care, în viziunea lui, nu poate fi ciobită decât din vina altora. Bine, nu-i exclus să am și eu tendințe narcisiste, pe care mi le camuflez în explicații mai mult sau mai puțin coerente menite să-mi ascundă slăbiciunile [v-am zis că e complicat].
Acum că am redevenit senină, îmi dau seama că am avut o reacție exagerată la anunțul sponsorizat. Poate că retorica bombastică [hi! hi!] prin care bombarea fesieră devenea deziderat + booster vital în dezvoltarea personală nu reprezintă în totalitate viziunea antrenoarei de fitness. Poate că vine și dintr-un exces de zel al copywriterului, bine intenționat, de altfel.
Iar dacă luăm ca reper cultura braziliană, cultul fermității fesiere luminează ca un far în peisajul relațiilor interpersonale armonioase. Imaginați-vă Carnavalul de la Rio altfel decât un regal de forme voluptuos-sculpturale. Chiar cu risc de încurajare a tendințelor narcisiste, se pare că omenirea are nevoie și de amețitoarea senzualitate a dansatoarelor de samba.
Trăiește și lasă-i și pe alții să trăiască. Fiecare își găsește resurse și motivații în felul său. Mai vin peste noi și valurile tinereții, sau vanități și deznădăjduiri trecătoare… Dar, măcar aspirațional vorbind, cred că anumite lucruri nu pot fi relativizate. Dezvoltarea spirituală e, prin definiție, necorporală.
Tocmai de-asta avem șansa să ne înălțăm, sus-sus de tot, până la cer.
Foto: unsplash.com
