Răsfoiesc o carte unicat, cred. Este o carte a comunității românilor din Belgia, scrisă chiar de unii dintre membrii ei. Unul dintre primele reflexe pe care le-am avut deschizând cartea a fost să aflu cât de mare e de fapt această comunitate. Spre satisfacția mea, inițiatorul și îngrijitorul volumului, domnul Cornel Radu-Loghin, a avut inspirația și intuiția de a întregi contribuțiile celor treizeci și trei de coautori cu o serie de date statistice în această privință. În Belgia, în 2020, erau 106.293 de români înregistrați la primăriile de care aparțin și care dețin documente legale de ședere în această țară – cât populația Botoșaniului. La aceștia, se adaugă alți aproximativ 20.000 de români care au dobândit cetățenia belgiană. Și pe lângă aceștia, nu se știe câți alții care nu sunt înregistrați. Nu m-am putut opri să nu mă gândesc că dacă ar mai apărea cărți asemănătoare cu cea a domnului Radu-Loghin și la Madrid, la Roma, la Milano, la Frankfurt, Londra, Viena sau Paris, cine știe de câte Botoșaniuri de români de peste hotare am da. Asta arată forța diasporei românești care, intuitiv cel puțin, are o capacitate economică, socială și electorală mai mare decât cel mai mare oraș din România, Bucureștiul însuși.
Sunt multe articole interesante în cartea menționată. Am găsit aici expresii și cuvinte foarte plastice, influențate de limbile din jur în care odată cu românii, a emigrat și limba română. De pildă, „(…) m-am integrat într-o asociație de benevolat”, a scris o contributoare plecată din România în urmă cu mulți ani. Limba română de afară e plină de astfel de cuvinte noi care, cu oricâtă suspiciune s-ar uita snobii lingviști la ele, au o calitate incasabilă: sunt perfect înțelese de cei ce le folosesc. Or, dacă sunt înțelese, înseamnă că au sens și înseamnă că au dreptul de a figura în vocabularul românesc. Așa cum au dreptul neologismele sau cuvintele stângace ale vorbitorilor de română de peste Prut, sau cum odinioară, aveau dreptul și regionalismele pierdute ale basmelor culese de cei ca Petre Ispirescu. Cuvintele au dreptul la diversitate, și orice sursă a lor e legitimă. Dacă vorbim de acordul gramatical sau de corectitudinea exprimării, atunci da, putem fi exigenți. Dar dacă ne referim la cuvinte, la expresivitate, atunci nu avem dreptul să facem nazuri. Dacă românii din diaspora aduc României experiență economică sau de viață, ei aduc și experiență lingvistică.
Apropo de basarabeni. Am aflat dintr-un articol din această carte ceva la care nu mă gândisem înainte, dar care, din păcate, sună foarte logic: comunitatea de români emigrată din Republica Moldova nu se intersectează cu cea provenită din România. Știam că „frățietatea” dintre aceste două ramuri de români este mai mult clamată decât înfăptuită, dar o astfel de mărturisire, atunci când cele două comunități sunt puse pe picior de egalitate în condiții „experimentale”, aproape ca de laborator, la fel de străine pentru fiecare, nu face decât să-mi confirme o intuiție pe care de fapt aș fi vrut-o înșelătoare.
Cartea îngrijită de Cornel Radu-Loghin este în ultimă instanță o sumă de experiențe ale emigrării, fie că e vorba de studenți, de angajați la instituțiile europene sau de oameni obișnuiți, cu slujbe mai mult sau mai puțin comune. Însăși comunitatea românilor din Belgia este la rându-i o astfel de acumulare. După cum am aflat din alt articol, ea s-a constituit în mai multe valuri: în timpul celui de-al doilea război mondial, în timpul comunismului, după 1990 și din nou, după intrarea României în Uniunea Europeană. Dar în oricâte tipare ar intra, toate emigrările sunt unice pentru cei ce le trăiesc. Și ele sunt experiențe românești, chiar dacă efemere, chiar dacă la capătul lor încep să se piardă în prima sau a doua generație de copii belgieni de origine română.
_____________________
Cornel Radu-Loghin, Români. Români-belgieni. Români-europeni, fără editură, Bruxelles, 2021, 198 de pagini, format 26×26 cm. Mulțumiri colegei mele Liliana Nicolae, care mi-a semnalat și furnizat cartea.
Au publicat articole în carte:
- Olivia Toderean – Scrisoare către românii din Belgia
- Ruxandra Rață – O pagină de întrebări
- Răzvan Hoinaru – Belgia: Ubi bene, ibi patria
- Erol Memet – Despre români
- Nadia Elleboudt – Viața este o luptă continuă
- Larisa Țîrle – Comunitatea românească din Belgia
- Karina Mocanu – Nimeni nu te învață la școală despre caruselul de emoții cu destinația „Belgia”
- Bianca Ficuț – Nous Travaillerons en Esperance
- Antonio Robert Nyerjak – Belgia e altă galaxie
- Nicoleta Beraru – Suntem și noi un neam sub soare
- Mirona Mitache – Câteva povești adevărate cu și despre români din Belgia
- Radu Ștefan Poleac – Universul meu creativ
- Natalia Florea – Diaspora românească din Belgia, între dezrădăcinare și atașamentul de locurile natale
- Cristinel Axinte – Iubim cuibul din care am plecat
- Mădălina Popescu – Sarmale cu maioneză sau mici cu ketchup?
- Mirela Niță Sandu – Cum văd și percep comunitatea românilor din Belgia?
- Marian-Daniel Iordache – 1707 kilometri
- Mihaela Popescu – Puterea comunității
- Elena Holban – Dorul ne face pe toți mari povestitori
- Dorin Fleșeriu – RomBel – Români în Belgia
- Iuliana Bălan – Totul începe cu noi înșine
- Vic Neagu – Prinși între două lumi: acasă-aici și acasă-acolo
- Carmen Solomie – Drag de oameni
- Ramona Gabriela Boșca – Îndrăzniți să visați
- Lucian Pîrvoiu – Cealaltă Românie
- Adina Apostol – A două mea țară
- Dumitru Chihaia – România dintre lumi
- Marius Cobianu – Calea modernității și a progresului
- Dan Fodor – Belgia-i acasă, acasă-i România!
- Codruța Filip – Moromeții
- Liliana Nicolae – Oamenii care se împart între două țări
- Talida Barbé – Călătorie…
- Cornel Radu-Loghin – Un semn al trecerii noastre prin Belgia
