Băiatul și clubul

Băiatul și clubul

-

promovare onlinespot_img

Era la vârsta la care își aduna – fără s-o știe, firește – material pentru nostalgiile viitoare. Dar nu orice fel de material, ci doar din acela de bună calitate, care rămâne și rezistă toată viața.

Când își permitea să nu dea socoteală nimănui dacă voia să se însingureze. Pleca atunci din mijlocul jocului de copii, care continua la fel de viguros și de senin și fără el. Pleca și din fața blocului, cum i se spunea razei patrulate de ochii tot mai absenți ai părinților de pe la ferestrele apartamentelor. Pleca printre blocurile cartierului, printre trecători, mașini, trotuare și străzi. Știa gropile din caldarâm, sârma ieșită dintr-un gard, forma de coastă africană a tencuielii ciuntite, încă agățate de un colț de clădire. Știa ce era pe prima tarabă din piața prin care trecea, unde era chioșcul de sifoane, cel de marochinărie și cel de gogoși. Știa și cu ochii închiși când să o facă la stânga, pe lângă școala cu garduri înalte în sus și sparte în jos. O alee mare îl ducea la bulevardul cu tramvai, unde își ridica din reverie un cap cu gât de struț cu care să se uite la stânga și la dreapta, ca să traverseze. Gâtul se rula înapoi, ca și când n-ar fi fost, iar reveria continua netulburată. Urma un rând de scări de bloc răcoroase care își suflau respirația până la el, iar apoi trebuia să facă la dreapta. O poartă disproporționat de mare ascundea sub o aripă o intrare primitoare. Ajungea la club.

Cum l-a aflat? Aici memoria tăcea îmbufnată, dar asta constată abia acum. Și oricum, nu mai contează. Era secretul lui de atunci și e secretul lui de acum. Atunci nimeni nu știa unde pleca fizic, acum nimeni nu știe unde ajunge mintal. Clubul îl întâmpina mai întâi cu niște copaci mari și atenți, ușor aplecați spre vizitatorul neanunțat. O liniște premonitorie emana din gazon, ziduri și clădiri, potolită, îmbulgărită parcă de miile de frunze foșnăitoare de sus. Clubul avea mereu ușa deschisă, asta i-a rămas fixat în memorie ca o mirare perpetuă. Cum de era deschisă indiferent de momentul la care el voia să ajungă la el?! Uite așa, era, și probabil din acest motiv cel mai des își amintește de clubul gol, nu de cel plin, din ziua de concurs sau de antrenamente.


promovare online:

Mirosul clubului e cel mai persistent. Era un amestec între o urmă de fum de la lemnele sobelor, zidărie uscată, parfum de frunză căzută de-afară și poate și o dâră de tutun. Băiatul îl asociază de atunci cu mirosul gândirii, al concentrării, al amintirii și al bucuriei copilărești. Din holul străjuit de portretele marilor campioni la șah se intră în cele patru, cinci încăperi ale clubului. Toate arată la fel: soba într-un colț, mesele de șah, piesele aranjate regulamentar, în poziția inițială, ceasurile de cronometrat timpul de gândire, în dreapta albului. Găsea fascinantă tabla de demonstrație din fiecare încăpere, cu figurinele ei aplatizate din lemn decupat, prinse în ținte, o tablă ca la școală, numai că mai mică, pătrată și cadrilată. Table din acestea au doar cluburile, gândea mintea lui de copil. Trecea printre mese, prin camerele nemișcate, se umplea de mirosul de club, se așeza lângă soba care acum răspândea răcoare și poate că o vreme nu se gândea la nimic.

Aici a jucat primul său turneu de junior, a luat primele lecții de la un maestru – cu câtă venerație se uita la el, nevenindu-i să creadă că cineva poate fi maestru. De aici se întorcea acasă învins sau învingător, că nu mai știa cum să ia drumul, atât de îmbibat ajunsese și cu bucurie, și cu tristețe. Și totuși, în funcție de locul pe care îi căzuse privirea gândirii, o fereastră anume însemna pentru el bucuria mutării câștigătoare, după cum o bordură era chinuitoarea greșeală care l-a costat partida. Oamenii îl vedeau oprindu-se deodată din mers, dar numai el știa cum îi gonea mintea în continuare și că fusese nevoie ca el să se oprească ca s-o lase pe ea să alerge mai departe după înțelesul mutărilor. Pe acest drum a aflat băiatul că șahul e de fapt o stare interioară pe care uneori câte un club reușește să o sculpteze.

(se dedică maestrului C. P. și copiilor cărora le place șahul)


Ionut Iamandi
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități cu o experiență de presă de peste 25 de ani. A fost redactor la secția română a BBC World Service de la București și Londra și redactor-șef la adevarul.ro. Comentator pe teme de actualitate și istorie recentă la săptămânalul cultural Dilema Veche și la revista Historia. Autor al volumelor „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio” – editura Vremea, 2019 și „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” – editura Eikon, 2020.

Random posts

Din istoria „Revistei Române de Șah”, 1925 – 1940 (XXXI). Teoria deschiderilor de acum o sută de ani

Numărul 2/ 1933 apare în luna august în îngrijirea aceleiași echipe anunțate și în frontispiciu: director Mihail Sadoveanu, fondator...

Un eveniment greu de uitat – Conferința CPR 2020

Calea Victoriei din București, 17 decembrie, ora 15.32. Valentin și Adriana merg prin dreptul Ateneului Român și rememorează concertele pe...

Visul vacii de a zbura a devenit realitate

Mereu cu botul prin iarba proaspătă, vaca s-a întrebat într-o zi cum poate să fie viața în aer? Ce...
promovare onlinespot_img

Azi începe C. N. de Șah Elisabeta Polihroniade

26 octombrie 2020 Astăzi, luni, 26 brumărel, anul de grație 2020, vă invităm cu drag să urmăriți o nouă competiție...

Explorând corola de minuni a lumii

V-ați gândit vreodată cum ar fi să rămâneți blocați în lift cu cele mai simpatice persoane pe care le...
promovare online

business

spot_img
promovare online:spot_img

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi