Calculam odată că Tudor Arghezi i-a prins guvernând pe toți regii României, dar și pe cei doi lideri comuniști pe care România i-a avut după război. O experiență politică și socială pe care scriitorul nu a bagatelizat-o, dovadă fiind mai ales publicistica sa. Tot așa, Arghezi a prins – și a marcat în scrierile sale – tot procesul de inventare, acreditare și consacrare a radiofoniei mondiale și românești. Arghezi a fost fascinat de fenomenul radiofonic, căruia i-a rezervat peste două sute de articole într-un interval de patruzeci de ani. Ajunsese la un moment dat la un fel de mistică a radioului, cu care îi plăcea să facă paradă la microfon, prin revista radioului sau în ale sale „Bilete de papagal”.
Acum, la 141 de ani de la nașterea lui Arghezi, redau un fragment dintr-un studiu în pregătire despre publicistica cu tematică radiofonică a scriitorului.
Radioul, „un zeu surd şi unanim”
Primul articol al lui Arghezi despre radio, intitulat „Beethoven”, a apărut în 1927, în „Adevărul literar şi artistic” din 27 martie. Scriitorul descrie ceea ce azi am numi o experienţă de camping la munte. Nu sunt mari diferenţe faţă de o escapadă din prezent. Excursioniștii au dormit peste noapte în corturi, au încălzit supa la o lampă de spirt solidificat, au băut lapte păstrat la termos („urcior de sticlă împresurat cu gol ştiinţific”, la Arghezi). Ce a fost inedit pentru anul povestirii a fost aparatul de radio „cu trei lămpi”, scos dintr-un „sac” special, cu o antenă pe care călătorii au întins-o „între doi molizi”. „Erau orele nouă şi treizeci seara şi toate staţiile de emisiune ale Europei funcţionau”, a scris Arghezi. La acel moment, Radiodifuziunea Română nu exista, ea fiind înfiinţată în 1928; se puteau în schimb asculta posturi din Franţa, Germania, Italia sau Austria. Experienţa radio de la munte l-a impresionat pe Arghezi. Aparatura era luminată cu farul motocicletei cu care veniseră cei trei excursionişti. Un capăt al antenei era înfipt în pământ cu o andrea, „elementul feminin”, care se completa în aer cu polul masculin. „Curentul activ al văzduhului trebuie logodit cu electricitatea pasivă a planetei, pentru ca în hora şi în îmbrăţişarea lor să nască scânteia, mişcarea, sunetul şi lumina.” Sunt aici premisele viitoarea percepţii poetice a radioului, care va marca publicistica autorului despre noua tehnologie din comunicare, aflată pe punctul de a lua amploare în anii următori. Încă din acest articol de debut, Arghezi introduce o idee pe care o va repeta mulţi ani de acum înainte, şi anume asocierea radioului cu o misiune complet nouă, de magnitudine nemaiîntâlnită, de eliberare, unificare şi umanizare: „Din creştetele Carpaţilor daci ne închinarăm mentalmente încă o dată în memoria inventatorului american, a căruia lampă, proiectil delicat menit să dărâme barierele agresive ale statelor şi să asocieze în prietenie şi speranţă cumplitele sforţări omeneşti, întrece valoarea tuturor monumentelor literare, zidite între ipoteză şi deşertăciune.” Şi tot acum, „culcaţi pe pături şi muşchi”, el are intuiţia vastităţii şi eternităţii emisiei radiofonice, pe seama căreia va mai medita ulterior: „Cânta pădurea, muntele cânta. Vocea celui din Eternitate zbura printre brazi, ca odinioară pe munţii Sinaiului şi Măslinilor. (…) Eroica lui Beethoven ne venea din Viena în Carpaţi şi trecea mai departe şi mai sus. O auzeau păsările, îngerii şi continentele. O ascultau balena, şarpele african, girafa și hipopotamul, care poate că au în stare firească aparatul nostru, îngropat în preştiinţa muţeniei şi tăcerii lor. (…) De la stâni, lătratul catifelat al câinilor lui Decebal aducea imponderabila lor în simfonia zeului surd şi unanim.”
Foto: radio-arhive.ro
