Voiam să scriu astăzi despre altceva, dar pentru că am remarcat că e ziua cărții, și pentru că în această revistă, cartea are o prezență semnificativă, amân tratarea subiectului programat și mă voi referi la citit.
În prealabil însă, două precizări. Mi se pare ușor deplasată moda din ultimii ani de a dedica zilele anului la te miri ce activitate, profesie, organ omenesc. Nu vreau să pară că iau ceva în derizoriu, dar ziua telegrafistului militar, a parodontologului de maxilar superior și a vidrei de stâncă mi se par rizibile; am exagerat puțin, nici nu știu dacă există așa ceva, dar în ritmul acesta, vor exista și ele. Nu sunt zile ale anului câte aniversări inventăm. Pentru unele, am dedicat chiar și mai multe zile pe an, iar într-o singură zi, se poate să avem și cincisprezece aniversări; ca să nu mai spun că există ziua națională a radierei, să spunem, dar și ziua internațională (în altă zi, se înțelege) a radierei. Am creat o inflație de celebrări formale, pentru lucruri mai mult sau mai puțin importante, și care nu aduc de fapt nicio schimbare de perspectivă; sunt, cel mult, prilej de marcare a activității departamentelor de publicitate și marketing. În plus, cum mai poți distinge între ziua planetei să spunem, și ziua unghiei, nu? și ea având importanța ei; ce ne-am face fără unghii sau ce ne facem cu unghiile rupte?!
Apoi, referindu-mă la tema propriu-zisă, n-o să cad în corul bocitoarelor cititului, care, pe măsură ce cititul dispare, devine tot mai mare. Toată lumea se plânge că „nu se mai citește”, că românii nu citesc, că devenim niște inculți. Nu. Nu mă raliez la aceste lamentări sincronizate pe care le tot aud în ultimii ani, la fetișizarea lecturii, la această încercare de a pune în cârca cititului responsabilitatea de a crea „o lume mai bună”. Am mai spus-o, poți să citești și să rămâi un bou. Apoi, pe de altă parte, ce folos că în România comuniștii au luptat pentru eradicarea analfabetismului, când avem acum puzderie de cititori și răspândaci de teorii conspiraționiste?
La ce vreau să mă refer este perspectiva apocaliptică potrivit căreia noua generație o rupe cu trecutul. Cum așa? Păi până acum, se argumentează, omenirea și-a adunat înțelepciunea în cărți. Încă de la Tucidide și Platon, oamenii au așezat în scris concluziile observațiilor lor. Cartea era forma în care aceste concluzii se păstrau și se transmiteau. Astăzi însă, tinerii nu mai citesc. Stau numai pe telefon și pe internet. Nici măcar la televizor nu mai stau. Se naște un hiatus între experiența omenirii și noua generație. Ne rupem, ca civilizație, de propriul trecut de gândire. Regresăm. Facem tabula rasa și ne întoarcem în grote.
Eu cred că nu ne paște acest pericol. Au mai fost vremuri barbare (și nu cred că se compară cu ceea ce trăim azi) și nu s-a prăbușit civilizația. Cine vrea să citească, citește. Experiența trecută nu e apanajul cărților; motivațiile creării ei ne încearcă și pe noi; întrebările și căutările sunt aceleași, și ele vor genera nevoia cititului, dar și a găsirii unor noi răspunsuri. Nu e nevoie ca toată lumea să citească. Cititul e ca o comunicare între prieteni; dar cine spune că toată lumea trebuie să fie prietenă cu toată lumea? Asta e, unii vor înțelege mai bine ce se petrece, majoritatea nu. Așa a fost mereu. Iar cei ce au citit mai mult, au făcut-o pentru că au avut capacitatea de a înțelege mai mult, fapt la care cititul a venit complementar. Nu toți trebuie să fim deștepți, și nici proști; și nu cititul distinge între cele două categorii.
________________
SEGUNDA PARTE DEL INGENIOSO CAVALLERO DON QVIXOTE DE LA MANCHA, Miguel de Cervantes Saavedra, Año 1615. Foto: The Morgan Library & Museum/ New York/ Arhiva autorului.
