Prezentarea bibliografiei Anei Blandiana ocupă toată pagina a doua a cărții pe care o am în față, Soră lume, cea mai recentă dintre cele semnate de autoare într-un interval de peste 55 de ani, mai precis între 1964 și 2020. Sunt cărți de poezie – majoritatea – dar și de proză și de eseuri. Am avut curiozitatea gratuită de a le număra, dacă editura Humanitas tot a făcut efortul să le enumere. Am obținut 48, fără a pune la socoteală reeditările, Integrala poemelor din 2019 și Sora lume de azi.
Dar oricât de spectaculoasă este cantitatea, mai interesantă este succesiunea acestor cărți, cum s-au legat ele între ele pentru a constitui un întreg. Nu este locul aici – și nici nu m-aș pricepe – al unei încercări de reconstituire a trecerilor de la o carte la alta. Ce pot însă face este să preiau ceea ce însăși Ana Blandiana prezintă drept predecesori ai actualului volum. Ea scrie în prefață că Soră lume vine în continuarea a două cărți, una de călătorii din 1978, Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, și cealaltă de aparentă memorialistică, Fals tratat de manipulare, din 2013. Cărămizile celor două ascendențe sunt folosite și la noua construcție, dar sunt așezate altfel. Vizitele și experiențele trăite acum mai bine de 40 de ani, la care se adaugă cele din ultimii 40 de ani, sunt reluate și reinterpretate. „Când am scris Cea mai frumoasă dintre lumile posibile nu căutam decât trecutul: cu cât o ruină era mai îngropată în timp, cu atât magia ei mă cuprindea mai total (…)”, scrie Ana Blandiana. Perspectiva se schimbă însă: „Acum descopăr în întâmplările pe lângă care am trecut sensurile lor prezente și chiar următoare, atenția îmi este deturnată și chiar fascinată de sâmburii răului în care încerc să ghicesc ca în bobi, cum se vor dezvolta plantele carnivore ale viitorului.” Călătoria ca mărturie și documentare a decadenței lumii este o interpretare care însoțește constant incursiunile autoarei. De exemplu, periplul în timp prin muzeele americane și europene îi dezvăluie acum Anei Blandiana un sens al descompunerii culturale. „N-o să uit niciodată momentul în care, înaintând ore lungi prin Galleria degli Uffizi din Florența, am avut, ca un atac de panică, revelația că istoria artei este istoria decadenței artei”, a scris ea.
Filiația revendicată de la Fals tratat de manipulare este de altă natură. Este vorba de structura abordării. În Fals tratat… „am încercat să compun din fragmente de amintiri un portret al țării”, scrie autoarea. Dar de data aceasta, în Soră lume, după cum ne arată titlul însuși, portretizată este însăși lumea. Un sâmbure al tristeții este dezgropat și prin acest demers. Ana Blandiana descoperă și prin introspecția de tip memorialistic o lume înstrăinată. Lumea de după 1989 în care a încercat să se refugieze după experiența traumatizantă a lumii comunismului este o decepție. Scriitoarea găsește un „sâmbure al răului” în societatea noului mileniu pe care o numește capitalistă. „(…) cenzura politică a unora și corectitudinea politică a celorlalți aproape că nu mai pot fi deosebite și e imposibil de spus care falsifică adevărul mai fără rușine”, arată ea, și adaugă: „Oricât de deosebite sunt sistemele social politice din diversele părți ale lumii, dedesubturile lor sunt aproape la fel de ascunse și subteranele aproape la fel de suspecte. Convingerea că unii sunt buni și alții sunt răi, sau cel puțin că unii sunt mai buni și alții mai răi s-a diminuat pe măsură ce globalizarea a șters contururile, a desființat granițele, a amestecat totul într-o pastă greu de definit și imposibil de analizat.” Aparent, aici e un regret față de dispariția lumii care s-a opus comunismului, o lume probabil idealizată, care însă e percepută că ar fi evoluat după 1989 într-o direcție greșită. Este o manifestare a unei nostalgii inverse, nu după jumătatea comunistă a lumii de altădată, cum o fac vulgarii „nostalgici ai comunismului”, ci după jumătatea ei anticomunistă, după o lume de esență occidentală pre-globalizată care știa de cine să se ferească și căror valori să îi fie credincioasă, chiar dacă unele dintre ele se defineau prin negarea experienței comuniste.
Remarcam cu alt prilej (glosând pe tema metaforei gemenilor univitelini ai comunismului și capitalismului lansată în anii ‘90 de Nicolae Manolescu) că există două mari perspective asupra comunismului, una care îi acordă statut ontologic, și alta care îl vede drept o abatere de la un curs unic al societății, care sfârșește în cele din urmă prin a se supune imensei forțe gravitaționale a normalității. Prima e de obicei preferată de cei ce au trăit nemijlocit comunismul, care l-au luat în serios nu doar prin înclinație, ci poate și prin traumă. Cealaltă e poate a intelectualilor occidentali, care-și permit luxul distanțării teoretice, și care susțin că până la urmă, nimic nu poate supraviețui evoluției societății, care-și depășește în final toate experimentele și ajunge în cele din urmă la mai multă bunătate și frumusețe. Ana Blandiana nu pare să aparțină nici unei categorii. Nu îi dă comunismului valoare absolută, dar nici nu iese din el într-o lume mai bună. Există un trunchi unic al societății, dar acesta nu e bun, e rău, nu e cognoscibil, ci insondabil: e plin de „dedesubturi ascunse” și de „subterane suspecte”. Comunismul nu e o abatere degradantă, ci o degradare deviată care urmează cursul istoric oricum involutiv al societății.
Bineînțeles că s-ar găsi observatori care să se mire că fondatorul și președintele Academiei Civice, instituție care a realizat Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet, ajunge să pună aproape pe picior de egalitate regimul comunist și regimul „capitalist”. Dar concluzia experienței Anei Blandiana trebuie consemnată ca atare și înainte de a fi eventual respinsă, ar trebui înțeleasă. Rămâne deci de identificat care sunt obiecțiile concrete ale scriitoarei față de corectitudinea politică și de globalizare, și mai ales de ce ea le consideră atât de ultimativ caracteristice pentru „lumea liberă”, o lume în mișcare, care prin chiar definiția ei admite experiențe de tipul corectitudinii politice și globalizării, dar asta nu înseamnă că se limitează la ele. Și rămâne și de cântărit în definitiv și cât din experiența traumatizantă a comunismului se proiectează la Ana Blandiana în percepția actuală a „capitalismului”.
Ana Blandiana nu e singurul intelectual român tentat după 1989 să mărturisească faptul că nu își găsește locul în noua lume postcomunistă. O propensiune către o atitudine asemănătoare am identificat și la Stelian Tănase, chiar dacă acesta se străduie să își păstreze încrederea în osatura democratică a lumii survenite la încheierea încleștării dintre binele occidental și răul comunist. Dar Ana Blandiana nu eșuează într-o vale a pesimismului. Sentimentul care o încearcă este pozitiv, este urcător – chiar dacă strict personal, fără mare valoare pentru o acțiune care să îndrepte lucrurile, chiar dacă egalitar față de lumea de azi și de cea de ieri. „(…) dacă mi-ar cere cineva să spun numele unui singur sentiment pe care mi l-a trezit lumea prin care am trecut”, mărturisește ea cu un aer deodată testamentar, „aș spune fără ezitare compasiunea (sublinierea aparține autoarei, n.n.). Și cei bogați, și cei săraci, și cei norocoși, și cei fără noroc, și frumoșii, și urâții, și învingătorii, și învinșii, și inteligenții, și proștii, și șmecherii, și naivii, și înțelepții, și nebunii, toți au sfârșit prin a-mi trezi compasiunea, despre care cu timpul am înțeles că este o treaptă a înțelegerii și o formă de cunoaștere.” Nu degeaba introducerea la Soră lume din care am citat poartă exact acest titlu: „Compasiunea ca formă de cunoaștere”.
________________
Foto: Ana Blandiana, Soră lume, Editura Humanitas, București, 2020, 432 de pagini format 13×20 cm.
