(La rubrica „Autori contemporani” prezentăm cărți emblematice ale unor scriitori cu care ne putem întâlni pe stradă, prin librării, la târgurile de carte sau pe Facebook; ale unor scriitori pe care îi putem vedea în carne și oase și cu care putem discuta și lua legătura. Cărțile semnate de autorii descriși astfel au la această rubrică o ușă mereu deschisă. Articolele rubricii „Autori contemporani” au două părți, una de prezentare și cealaltă de ilustrare; autorii înșiși au ales prezentarea cărții, dar și fragmentul ilustrativ.)
Păpușarii puterii
„Păpușarii puterii” este un thriller politic care vorbește despre jurnaliști, politicieni, ofițeri acoperiți și interesele subterane care îi leagă. Un roman radiografie pentru ultimii 30 de ani. O ficțiune dureros de adevărată.
Este o carte care dă la o parte cortina care acoperă ecranele de televiziune, devoalează mecanismele de manipulare și propagandă, se concentrează pe personajele ascunse care conduc din umbră atât jurnaliști cât și politicieni. Personajele sunt fictive, însă întâmplările vi se vor părea deosebit de reale. Este un exercițiu să identificați sau să recunoașteți personajele din carte pe care le credeți reale.
Orice asemănare cu realitatea este revoltătoare! (Alexandru Rusu)
Fragment: Prolog
„Decorul este sărăcăcios. Televiziunile de știri sunt ca partidele mici. Cu procente scăzute și investiții puține vor să obțină influență maximă. Se cheamă randament politic. Uneori reușesc…
– Puți, domnule! Puți a corupt! Îmi întorci stomacul pe dos! Am plecat! zbiară analistul, într-o poziție oarecum ciudată, aplecat peste microfonul lavalierei.
Moderatorul și politicianul rămân mască. Unul cu gândul la ofensă, celălalt cu gândul la amendă. Pe amândoi îi trece transpirația și le e frică să nu-și strice machiajul. Moderatorul, chiar are obsesia asta, crede că îi strălucește fața și e tot timpul supărat pe machieuze. Ele nu îl mai bagă demult în seamă.
Replica picase ca un trăznet. Nimic nu prevestise o asemenea reacție.
Ion Protopopescu este un venibil. Așa îi numesc producătorii de televiziune pe cei care vin la orice oră și sunt gata să vorbească despre orice subiect. Un analist, un părerolog, un fost ziarist, fără nicio pregătire de specialitate, dar cu pricepere în toate. În politică, mai ales. Locul unde este cel mai ușor, crede el. Are notorietate și implicit intrare în studiouri, pentru că spune ce vrei să auzi. Pe crawl apare ca jurnalist. E cererea lui, pe care producătorii o știu: „La mine scrieți jurnalist sau comentator politic, nu vreau să văd altceva.”
– Nu fac parte din corul jurnaliștilor care susține necondiționat justiția și organele de cercetare, dar sunt evidente progresele făcute de acestea în ultimii ani. Progrese remarcate și la nivel european! Sigur că trebuie să identificăm o oarecare măsură a lucrurilor…
Politicianul este șocat. Nu făcuse decât să-și rostească mesajele primite de la partid: voință politică, subordonarea politicului justiției, imunitate, bla, bla, bla… Le întorsese de pe o față pe alta la zeci de televiziuni, de mii de ori.
– Partidul nostru susține lupta anti-corupție. Nu putem fi însă de acord cu justiția televizată. Suntem fermi împotriva oricărei forme de corupție care șubrezește viața politică. Nu putem, totuși, transforma parlamentul într-un organism care este obligat să avizeze ca notarul… ca primarul… toate sesizările DNA!
***
Salonul are mobila de pe vremea lui Carol al II-lea. Se spune că există un tunel între Palatul Regal și locul acesta, unde regele venea să joace poker cu magnații vremii, prilej de mită mascată în câștig și bucurie regală. Se numește Salonul Mareșalilor și nu datorită mareșalilor, ci pentru că e exclusivist. Ministrul însuși are nevoie de programare. Mai există în clădire încă două saloane cu acces limitat: al generalilor și al coloneilor. Septimiu Ghica are prioritate aici oricând. Urăște cardurile, nu și conturile bancare. E mereu cu buzunarele pline de lire sterline, euro, dolari și, logic, franci elvețieni. Stă tolănit pe fotoliul din piele, fumează și îi spune colegului de promoție și servicii că nu e satisfacție mai mare decât aceea de a nu scoate nicio centimă și de a te folosi de rezonanța istorică a numelui. Rămăsese cu acest obicei, se pare lucrativ, de când „fugise” în Elveția la sfârșitul anilor ‘80.
Personajului X nu-i place lumina, stă în semiîntuneric. Poartă tot timpul ochelari fumurii, chiar și înăuntru. Se spune că ar fi fotofob. De aceea doar televizorul este aprins în încăpere, accentuând distonanța cu mobilierul de epocă.
– Noblesse oblige! Pariu-i pariu! Uite ceasul! Da’ să știi că nu credeam în ruptul capului că poți scoate în direct de pe post un jurnalist de calibru ăsta.
Personajul X se uită la ceasul pe masă: e un Zegg & Cerlati, din aur masiv.
– Stai că mă sună…. Ordonați! se aude în receptor.
Când este cu prietenii, personajul X își lasă pe speaker. De felul lui, e tare de urechi. Boală profesională.
– Ai făcut foarte bine ce ai făcut. O să te caut eu!
Își desface ceasul său, un Ulysse Nardin placat cu aur, cu fiorul celui care își lasă un bun de suflet la amanet. Îl pune în buzunarul de la piept. Ceasurile au memoria proprietarului, pulsul lui. Își strânge pe încheietură Cerlati-ul, cu dexteritatea cu care probabil altă dată închidea cătușe.
– Am zis că ești nebun să te bagi la un pariu ca ăsta. Și ăla și mai nebun să plece după un sms? Frate, în ce țară ați rămas! se miră, nedisimulat, Ghica.
– Înseamnă că nu știi ce e libertatea! punctează X.”
(Paginile 11-14 din roman)
