BusinessDezvoltare personalăAfară-i vopsit gardul ...

Afară-i vopsit gardul …

-

promovare onlinespot_img

Când mi-am dus copilul la școală, la clasa pregătitoare, pluteam alături de el pe un norișor pufos doldora de proiecții senine. În curtea școlii, totul părea la fel de pufos: copii cu chipuri de o adorabilă prospețime inocentă, părinți și bunici gravitând luminoși în jurul lor. 

Când am venit să-l iau de la școală, pufoșenia începuse deja să se risipească. 

„Tu nu vezi cum îți stă cămașa? Ce fel de școlar ești tu?”, s-a auzit o voce aspră, undeva, în spatele meu.

Brusc, mi-am adus aminte de răscolitorul cântec „Nu doar de ziua mea“, pe care îl ascultasem, pentru prima oară, cu o zi înainte. A fost lansat cu câțiva ani în urmă, în 2017, și îmi asum vina de a nu fi la curent cu noutățile muzicale. Dar ăsta e genul de cântec valabil și cu întârziere. Atât de trist și atât de adevărat.

„Nu vreau haine nu știu de care,

Nu vreau neapărat la mare,

Aș vrea doar să vă văd râzând.

Și poate uneori nu v-ascult …

Dar vreau o virgulă în loc de-un punct.

Tăcerea e o piatră grea.

Parcă aș juca mereu un rol,

Deși știu că-s cel mai prost actor

Și oricum iar va fi vina mea …”

În cele câteva minute de așteptare, mi-am pus pe hold un amestec împovărător de sentimente. 

Tristețe și vinovăție pentru unele virgule nelăsate să înlocuiască punctul. Pentru nerăbdare și enervare în glas și-n gesturi, pentru lipsa de tonus din timpul migrenelor. Pentru a nu-l fi alinat îndeajuns când a fost nedreptățit sufletește. 

Plus neputință și revoltă că nu-i pot ajuta pe copiii care poartă în ei atâtea pietre grele … Piatra grea a răcelii, a asprimii sau a abuzurilor părinților și bunicilor lor. Și, poate cea mai grea dintre toate, piatra de moară a vinovăției atât de nedrept sădite în sufletele lor încă pure.  

Am reușit să pun toate astea pe hold și să mă ridic din nou pe norișorul pufos, cu vedere panoramică spre azur, ca să-mi întâmpin copilul zâmbind.

Vouă, însă, oameni mari, pot să vă spun ce am pe suflet. 

N-avem nicio scuză în a ne găsi mereu scuze! Nu față de copiii noștri. Nu-i vorba neapărat de datorie aici, ci de un instinct firesc de dragoste răbdătoare, alinare, ocrotire și sprijin. 

Nu doar de ziua lor! Și nu doar la serbări! La cele la care iau premiul I, mai precis, și spun și poezia frumos, fără nicio greșeală!

Și nu doar în prima zi de școală! Când suntem toți, părinți și bunici, numai zâmbet și mulțumire. Mai îmbujorați decât copiii, aproape. Mândri că i-am îmbrăcat în haine frumoase [în care ei se simt, de multe ori, captivi], că ne-am îngrijit de rechizite și că, în general, am avut tot felul de zbateri logistice care arată cât de mult ne preocupăm de copiii noștri.

Dar câți dintre noi i-am ascultat pe ei, cu adevărat? Câți dintre noi am renunțat la monologul mai mult sau mai puțin standard – preluat, în subconștient, de la părinții noștri sau din diverse trenduri de parenting – ca să fim pe aceeași lungime de undă cu ei? Câți dintre noi le-am vorbit despre școală atunci când își doreau ei și nu când aveam noi chef și/sau câteva minute libere? Câți dintre noi am dialogat, cu adevărat, cu ei? La momentul potrivit, în ritmul potrivit, cu vorbele și tonul potrivit?

Pentru că școala e un univers cu infinite oportunități pentru ei, nu pentru noi. Nu e o arenă socială în plus în care să facem paradă de minunatele valori [de multe ori doar afișate] și realizări ale familiei noastre. Copilul nu e o vitrină pe care ne-o dorim plină de diplome și trofee! Copilul nu merge la școală ca să ne facă pe noi mândri – ferească Domnul să ne facă de râs! – sau ca să aibă succes acolo unde noi am eșuat! 

Copilul nu merge la școală ca să compenseze frustrările noastre! Copilul nu e o extensie a noastră! E o ființă umană pe care spunem că o iubim mai presus de noi înșine! Copilul este EL sau EA, nu este EU!

Să fii părinte nu înseamnă să fii perfect. Nicio ființă umană nu este perfectă [și e perfect așa, pentru că perfecționarea e posibilă numai în absența perfecțiunii]. 

Să fii părinte nu înseamnă să le știi pe toate. E imposibil, după cum decurge pe cale de consecință logică din premisa neîndeplinită a perfecțiunii. Să pretinzi asta în fața unui copil – cu armele păcălelii, ipocriziei, intimidării sau chiar violenței – e doar impostură. Și abuz fizic, psihologic și emoțional, în cazurile mai grave. 

Să vrei să îți supui copilul, să îl înfrângi, cu orice preț, e un reflex de prădător, degradant pentru regnul uman. E inuman să te bazezi pe frică în relația cu propriul copil. O ființă atât de neștiutoare, fragilă și lipsită de apărare! Și, mai ales, o ființă pe care pretinzi că o iubești atât de mult!

Culmea e că, de cele mai multe ori, doar copilul primește tratamentul ăsta „special”. Adică noi, părinții, conștienți de consecințele sociale [și juridice!] din afara gardului vopsit, nu urlăm la adulții care ne deranjează, nu le spunem că nu sunt buni de nimic și, mai ales, nu-i batem. Nici la fund, nici cu cureaua, nici cu bățul sau alte obiecte. Culmea din nou, astea sunt „privilegiile exclusive” ale copilului. Ale ființei pe care o iubim mai presus de noi înșine.

Ochii senini și pătrunzători ai băiețelului meu mă scormonesc până în adâncul sufletului. Și, deși încerc să-mi luminez sufletul mai mult, în fiecare zi, simt că nu-i de-ajuns. E un privilegiu imens să fiu eu cea care îi descifrează lumea, cu feeriile și capcanele ei, dar e, în primul rând, o imensă responsabilitate. Cu siguranță nu voi reuși întotdeauna să fiu psihologul și educatorul ideal,  bucătăreasa și menajera cea mai pricepută, tovarășa de joacă cea mai cool și umărul cel mai cald și pufos pe care să plângă atunci când simte că i se întunecă lumea. 

Pot, însă, să nu fiu niciodată fake [chiar m-a întrebat zilele trecute ce înseamnă]. Dacă reușesc asta, cu siguranță nu voi fi niciodată agresivă cu el. Pentru că agresivitatea este arma primitivă a adultului frustrat și nesigur pe el, obsedat de o falsă dezvoltare personală, de ochii lumii.

Astfel, dincolo de gardul nostru cu pisoi și cățeluși jucându-se prin iarbă și flori, cu năsucul gâdilat de polen și lăbuțele înviorate de rouă, sper că nu va niciodată niciun leopard. Ci doar aceeași imagine de pe gardul însorit, văzută dinăuntru. 

De fapt, creată dinăuntru și proiectată în afară.

______________________

Foto: unsplash.com

Paula Vasile
Paula Vasile este licențiată [cu brio] în filologie, traducător și interpret [experimentat], creator de conținut [bilingv], blogger [paulavasile.com] și femeie de [micro] afaceri.

Random posts

Viața privită de la mare înălțime

M-am întrebat de multe ori cum este lumea privită de o furmnică? Dar de o girafă? Prima vede frunzele...

UN COPIL SPECIAL: IONUȚ MIHNEA OGNEAN – CAMPION MONDIAL ȘI EUROPEAN LA ȘAH

Pe 11 august când scriu aceste cuvinte este Ziua Internațională a Fiului și Fiicei. Asta înseamnă că fiecare dintre noi...

PARTENERI Editia I

Parteneri media:                           Parteneri: Centrul de Marketing este constituit ca organism de...
promovare onlinespot_img

Sibiu Jazz Festival 2021 sau farmecul jazzului „în forma sa organică”

Sibiu Jazz Festival 2021 promite o nouă revedere cu farmecul jazzului, în perioada 13-15 august, în Piața Mare din Sibiu, cu...

„Șahiștii” la TV

Numărătoarea inversă a început. Volumul de proză scurtă „Șahiștii”, al colegului nostru de redacție, Ionuț Iamandi, nici nu a...
promovare online

business

spot_img
promovare online:spot_img

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi