Pe „Raftul Atenei” n-au stat doar cărți; la un moment dat, au fost și reviste, iar azi vom așeza și un film. Nu este însă primul film pe care îl semnalăm în revista Pallas Athena și probabil nu va fi nici ultimul.
Filmul de acum este despre un copil-minune, o fată, care ajunge să domine lumea masculinizată a șahului internațional. Spun de la început că este printre puținele ecranizări în care pozițiile din partidele jucate în film sunt realiste, reproduc adică secvențe de mutări întâlnite în practica șahistă curentă. Deschiderile sunt indicate și jucate corect, jocul de mijloc este reprodus fidel după o confruntare reală, între mari maeștri, finalurile sunt ca la carte. La alte filme cu „scene de șah” vezi mutări puerile de începător, poziții aleatoare, ciudate chiar și pentru problemiști, ba chiar poți observa că în colțul din dreapta jos al tablei este un câmp negru – când de fapt acolo întotdeauna trebuie să fie un câmp alb. Din acest punct de vedere, al rigurozității jocului, „Gambitul Damei” – cum se numește filmul care rulează în prezent pe Netflix – stabilește un standard superior, aparent neatins până acum. Când l-au ales pe Kasparov ca și consilier, realizatorii filmului nu au vrut numai un nume celebru pe generic, ci se pare că s-au folosit din plin de sfaturile lui. Actorii nu mută nici aici la fel de natural ca marii maeștri, dar un plus de autenticitate se simte până și sub acest aspect.
Mai puțin naturală a fost alegerea sistemului de notație al partidelor. În loc să meargă pe cel algebric, consacrat în zilele noastre, inclusiv în România, realizatorii filmului au preferat notația descriptivă, sau engleză, cum i se mai spune, în care fiecare coloană este identificată după figura care o ocupă în poziția inițială. Astfel, de exemplu, prima coloană din stânga albului (respectiv dreapta negrului) este în acest sistem denumită coloana turnului damei și e notată TD. Numerotarea liniilor este algebrică, e drept, dar are particularitatea că depinde de cine numără; dacă e albul la mutare, o linie poate fi doi, de exemplu, dar aceeași linie e șapte, dacă joacă negrul. O soluție de ameliorare ar fi fost ca la subtitrare, notația engleză să fie convertită în cea algebrică, dar probabil am fi cerut prea mult de la traducătorul în limba română; pentru el, pe tot parcursul filmului, finalurile (endgames) au fost „închideri”, termen inexistent în literatura șahistă.
Filmul exploatează cu grație și siguranță teme perene ale imaginarului șahistic actual. De exemplu, excelența șahului sovietic, implicarea KGB-ului în activitatea competițională a șahiștilor sovietici, sportivitatea în general a șahiștilor de top, indiferent de țara și regimul din care provin, popularitatea șahului în Uniunea Sovietică, dominația masculină a acestui sport, conexiunile subtile între geniu și nebunie, destinul solitar al șahistului performant, predispoziția acestuia la excese, inclusiv alcoolice. Savoarea lui suplimentară e dată de eroul filmului, care nu mai e un băiat, ci o fată. Americanii nu au dus lipsă de copii-minune la șah, fiind suficient să îi menționez aici pe Samuel Reshevski și Bobby Fischer. Ultimul chiar se manifesta în această direcție în perioada în care fata din film începea să își adjudece primele turnee, respectiv anii ‘50 ai secolului trecut. Dar faptul că o fată ajunge să domine șahul american aduce ecranizării temei copilului-minune un plus de sensibilitate, care probabil nu ar fi putut fi obținut cu un erou masculin.
Dacă la nivel formal preferința pentru notația descriptivă a fost neinspirată, la nivelul conținutului corespondentul unei alegeri precare poate fi ideea că gândirea și performanța șahistă au fost augmentate în cazul eroinei noastre de folosirea unei substanțe ajutătoare, a unei „vitamine”, care o ajuta să vizualizeze mai bine variantele de joc. Nu știu de unde s-a putut inspira regizorul pentru o asemenea conexiune. Nicăieri în istoria șahului dopajul nu apare ca un ameliorator al performanței. Da, poate că stimularea intelectuală în acest mod dă roade în cazul lui Thomas de Quincey, al poeților, al artiștilor, al pictorilor. Dar la șah e nevoie de o minte permanent limpede, trează, odihnită, de o capacitate de analiză intactă – ci nu de asocieri de mutări neașteptate, onirice sau pur și simplu delirante. Observația se verifică prin faptul că spre deosebire de alte sporturi, în șah nu există o practică a dopajului – și nu pentru că șahiștii ar avea mai mult fairplay decât alți sportivi, ci pur și simplu pentru că nu ajută la nimic în timpul jocului, ba dimpotrivă. Cu acest amendament, folosirea „vitaminei” poate fi interpretată ca o formulă artistică ingenioasă, o găselniță regizorală pitorească – dar nu mai mult decât atât. Ea nu are nicio acoperire în viața curentă a acestui sport și face notă disonantă cu grija întâlnită pretutindeni pe parcursul filmului pentru respectarea caracteristicilor șahului competițional.
Aș mai menționa că la momentul culminant al filmului, eroina Beth Harmon joacă partida finală, decisivă, cu campionul mondial Vasili Borgov (un șahist sovietic, desigur). Comentatorii au observat că până la un anumit stadiu, este vorba de partida dintre șahistul ucrainean Vasili Ivanciuk și marele maestru american Patrick Wolff, jucată în turneul interzonal de la Biel din 1993. La mutarea 36, Harmon deviază de la parcursul ales de Ivanciuk și mută 36. Ce6 în loc de 36. g4, ceea ce ar reprezenta chiar o îmbunătățire a jocului la alb în această poziție. Oricum, ce mi-a atras atenția în film a fost că la un moment dat, în deschidere, a fost pomenit Contragambitul Albin. Adolf Albin (1848 – 1920) este considerat primul jucător român de șah de talie internațională. El i-a învins, printre alții, pe Tarrasch, Mieses, Pillsbury, chiar și pe primul campion mondial oficial Wilhelm Steinitz și a fost autorul primului manual de șah în limba română, „Amiculŭ Joculu de Scachu Teoreticu și Practicu”, tipărit la București în 1872. M-a încântat tușa aceasta vag românească, aproape insesizabilă, dintr-un film în care șahul reprezintă o expresie a excelenței confruntării intelectuale.
Cu toate opțiunile discutabile menționate, filmul „Gambitul Damei” – mai exact, o serie de mai multe episoade (șapte în cazul nostru, cu denumiri inspirate din vocabularul șahist), cum obișnuiește Netflix să facă – este nu numai o bună realizare scenografică, ci și un competitiv documentar despre șahul din timpul Războiului Rece. Este o perioadă în care acest sport a cunoscut atenția maximă din partea marii mase, din URSS și SUA deopotrivă, dar și din partea politicienilor. Pentru cine e interesat de un film bun și de o incursiune delicată în istoria recentă a șahului, „Gambitul Damei” este o alegere inspirată.
____________________
Gambitul Damei, serie de șapte episoade difuzată de Netflix începând din octombrie 2020.
Foto: Production still/ Netflix/ Chess.com
