Am să spun ceva ce probabil va contraria o seamă de cititori înfierbântați de recent încheiatele alegeri parlamentare: în comparație cu ce decizii și opțiuni aveam de luat acum o sută de ani, cele de ieri de la urne au fost un mizilic. Da, știu, ni s-a tot spus că sunt „alegeri cruciale”, că de azi se va ști „pe ce drum o va lua țara”, că dacă nu votăm o să regretăm amarnic, pentru că dușmanii țării (?!) o vor face și atunci va fi prea târziu. Da, știu, e pandemie grozavă în toată lumea și trebuie să avem grijă pe mâinile cui vom lăsa combaterea ei, pentru că în caz contrar… iar vom plânge și vom regreta. Da, știu, iarăși e criză și dacă nu ne implicăm, inevitabil vom rata momentul unic al reformei atât de necesare.
Știu toate aceste lucruri, dar aș expune totuși în paragraful următor, pe scurt, ceea ce se petrecea în România acum o sută de ani. Iar concluziile făcute eventual în comparație cu ceea ce se petrece azi le veți putea trage singuri. Acum o sută de ani, România era tot în timpul unui dezastru care părea să nu se mai sfârșească precum pandemia de azi. Dar dacă azi stăm pe net și ne căinăm soarta, atunci luam calea bejeniei. De ce? Pentru că țara era invadată de trupele germano-austriece, la care se adăugaseră din sud și cele bulgare. Regele și guvernul s-au refugiat la Iași, dar în Oltenia, Muntenia și Dobrogea se instalase o administrație străină, care dispunea rechiziții și introducea cenzura. Lunile treceau și – întocmai ca și de pandemia de azi – nimeni nu putea spune când lucrurile vor reveni la normal. Bonus, și acum o sută de ani aveau loc epidemii mortale precum cea de azi, însă mult mai grele. Numai tifosul exantematic (ca să nu menționez și febra recurentă, dizenteria, gălbinarea sau gripa contagioasă) făcea în 1917 aproximativ 100.000 de mii de victime printre militarii extenuați (știu, morții nu se compară, dar acum sunt aproape 13.000 de decese de Covid-19, la o populație de trei ori mai mare decât acum o sută de ani). Alimentele erau pe cartelă, transporturile nesigure, familiile despărțite.
Un alt aspect. Poate că votul din 6 decembrie 2020 a fost „strategic”, „geostrategic”, „decisiv pentru orientarea României”. Dar cum a fost acum o sută de ani opțiunea de intra în război alături de unul dintre blocurile combatante, respectiv Antanta? Să recapitulăm: acum, Europa e unită, noi suntem iarăși în postura caracteristică – și până la urmă onorabilă – de aspiranți profesioniști la valorile europene model. Dar acum e vorba de o Europă unică, omogenă, dedicată și ea valorilor democrației. Cum era acum o sută de ani? Aveam de ales între două părți ale Europei civilizate, între tabăra austriaco-germană care exercita deja o influență decisivă asupra unei porțiuni semnificative a teritoriului locuit de români (Ardealul, Banatul și Bucovina) și civilizația franco-britanică, cu care Puterile Centrale intraseră în conflict. Ecuația alegerii era în plus complicată de Rusia, care apărea în componența unui bloc de aliați. Mi se pare evident că între „opțiunea strategică” de azi și cea de acum o sută de ani există o diferență enormă de intensitate.
Acestea ar fi datele pe scurt, puse într-o oarecare perspectivă. Dar dacă doriți să vă convingeți mai bine, vă recomand o carte. De fapt, ar fi mai multe cărți de recomandat – ceea ce am și făcut, în timp, la această rubrică. Dar cea de azi își face treaba parcă mai complet, fiind vorba de un jurnal ținut chiar în zilele de tensiune de acum o sută de ani. Este vorba de însemnările lui Vasile Th. Cancicov, republicate tot după o sută de ani. Mă îndoiesc că va fi o „lectură plăcută”; instructivă însă va fi sigur.
__________________________
Vasile Th. Cancicov, Jurnal din vremea ocupației. Impresiuni și păreri personale din timpul războiului României, ediție îngrijită de Daniel Cain, format 13×20, Editura Humanitas, vol. I, 2015, 400 de pagini inclusiv ilustrații; vol. II, 2016, 424 de pagini inclusiv ilustrații.
