Am auzit recent teoria interesantă potrivit căreia Hitler, chiar dacă nu a fost un om moral, a fost o persoană integră. El și-a respectat setul de valori, sună teoria, de la un capăt la altul al vieții. Valorile nu erau morale, desigur, dar el ar fi fost consecvent în raport cu respectarea lor – ceea ce îi dă dreptul de a fi caracterizat de integritate. Să fie însă chiar așa?
Un contraargument la îndemână este de ordin general. În definitiv, fiecare este consecvent față de un set final de valori. Este setul lui personal. Nerespectarea lui l-ar duce la schizofrenie. Orice om e consecvent cu sine însuși, pentru că tocmai acest sine îl definește și îl deosebește de ceilalți. Toți suntem integri în raport cu setul nostru modest, strâmb, dubios de valori – dar al nostru.
Un alt contraargument este legat de o componentă particulară a „valorilor” lui Hitler, și anume antisemitismul. Loialitatea lui față de această componentă a evoluat în timp; putem spune că s-a amplificat pe măsură ce căpăta mai multă putere. Dar nu această evoluție a loialității – care, în cazul unui om perfect integru nu ar trebui să existe, ci să aibă aceeași forță pe tot timpul vieții – este cea care îl abate de la caracteristica integrității. Mă refer la poziția privilegiată a lui Hitler față de propria sa politică antisemită. Astfel, în alegerile din 1933, compania IG Farben, cea mai mare din Germania, a susținut financiar partidul nazist. Donațiile au fost acceptate de Hitler chiar dacă în companie lucrau mulți cercetători evrei, iar în consiliul ei director, o treime din membri erau evrei. La momentul la care, în 1933, Hitler discuta cu șeful companiei, chimistul de premiu Nobel Carl Bosch, în societatea germană intoxicată cu antisemitism „Farben era uneori poreclită în derâdere IG Moloh” (Patricia Posner, Farmacistul de la Auschwitz, Rao, 2020, p. 22). Poate fi numit în acest caz Hitler ca fiind integru?
Tot în 1933, în mai, în Germania în curs de nazificare s-au ars cărțile evreilor în piața publică. Printre ele, și „Berlin”, opera influentului jurnalist și critic de artă Max Osborn. Un exemplar al acestei cărți, cumpărat de Hitler în timpul primului război mondial, se afla însă în biblioteca acestuia, și acolo a rămas până la sinuciderea sa din 1945. Timothy Ryback a arătat că Hitler a citit atent cartea lui Osborn și și-a însușit opiniile de acolo în privința necesității orientării „autentic prusace” a arhitecturii berlineze (Timothy Ryback, Biblioteca lui Hitler. Cărțile care i-au format personalitatea, Litera, 2010, pag. 39). Adăpostită în biblioteca celui ce avea să devină Führerul Germaniei, cartea nu a fost pusă pe rug. Dar problema e că Osborn era evreu, și în scurt timp a părăsit Germania antisemită. Dar cum de un antisemit integru îi păstrează cărțile și ideile, în timp ce în public acestea sunt repudiate? Despre ce consecvență ar mai putea fi vorba aici?
Ca să nu mai spun de opinia vehiculată potrivit căreia și soția lui Hitler ar fi avut origini evreiești. Chestiunea integrității lui Hitler este clar discutabilă.
