În aceste momente, compasiunea și gândurile mele sincere se îndreaptă către antivacciniști, mai cu seamă către aceia dintre ei care încep să experimenteze îndoiala. Sunt tot mai mulți cei ce se vaccinează, probabil și cei ce doresc să se vaccineze, iar numărul de reacții adverse este insignifiant. Guvernele luptă în continuare cu pandemia și cu toate eșecurile și stângăciile nu lasă populația pradă acelui presupus plan malefic și oligarhic de a subția numărul oamenilor de pe planetă. Purtătorii de cuvânt antisistem, gen Donald Trump, și-au pierdut suflul, prin alegeri sau prin epuizarea argumentelor. Unde sunt teoriile și scenariile puternice de acum un an? Unde sunt devoalările subtile și demascările publice ale planurilor ascunse de care nu ne lăsam seduși? Acum pare să mai existe, în pofida mutațiilor de coronavirus care apar, doar realitatea repetitivă a unei pandemii care ar fi anoste dacă nu ne-ar surprinde constant prin viețile secerate, mai departe sau mai ales mai aproape de noi.
Și dacă totuși ne vor binele? – s-ar putea întreba, pe ascuns și în sinea lor, unii dintre antivacciniștii de ieri, în fața unei realități a virusului tot mai sărace în dovezi conspiraționiste. Și știu că îndoiala aceasta este una dintre cele mai greu de suportat. Una e să te îndoiești de marele adevăr, de adevărul majorității, de Dumnezeul definit și dogmatizat, cum au făcut antivacciniștii la început, când au intrat în sectă. E o îndoială cu sens, pentru că împrumută din coerența sistemului majoritar contestat. E o îndoială în urma căreia știi unde o apuci, înaintezi orientat, vezi în spate farul de care te îndepărtezi. E o rătăcire controlată. Știi ce critici și te crezi un Salvator al celor rămași în beznă. Dar când începi să te îndoiești de micul tău adevăr pentru care ai luptat ca să te emancipezi de adevărul majorității, debusolarea e enormă. Renunți și la busola cu care ai plecat; și mândria nu te lasă să te întorci pur și simplu acasă. Rătăcești acum cu adevărat, ieșit fiind și din rândurile majorității, și din cele ale minorității.
Cea de-a doua îndoială e de aceea de multe ori ascunsă. Oamenii nu mărturisesc că au pierdut și credința în falsitatea credinței majoritare. De aceea am vorbit de compasiune. Ei ar vrea poate să se întoarcă, să se răzgândească, dar nu mai știu cum s-o facă și se și tem s-o recunoască. Să ne facem așadar că nu îi observăm pe cei ce s-au răzgândit, să ne facem chiar că nu i-am văzut plecând. Vremea reglărilor de conturi și opinii va veni, dar nu e acum momentul ei. Ei au trăit cea mai grea îndoială pe care o pot trăi oamenii, pe cea de-a doua, și e greu să te oprești odată pornit pe toboganul îndoielii. Doar că în realitate, nu se va întâmpla așa. Puțini se vor abține să nu spună sau nu murmure un „ți-am spus eu…” Iar dintre ceilalți, mulți vor fi cei ce se vor încuia în nonsensul lor, iar cu ei ne vom înțelege și mai puțin decât am făcut-o în infimul dialog cu antivacciniștii.
___________
Foto: Arhiva autorului
